Octavian Manea despre noul șef la Pentagonului

Nominalizarea generalului în retragere Jim Mat­tis, zis „Câinele Turbat“,  pentru șefia Pen­tagonului, o poziție deținută tradițional de un civil, este atipică pentru regimul politic din SUA. Mai există un singur ast­fel de precedent, cel al ge­ne­ralului Marshall, la începutul războiului din Coreea. Mattis are nevoie de o dispensă din partea Congresului și foarte probabil că o va obține. Și as­ta pentru că trăim în vremuri cu un președinte atipic. Din­colo de simbolismul imediat al nominalizării – „experiență de război pentru o țară aflată în război“ –, Mattis la Pentagon reprezintă o potențială veste bună pentru lumea din afară. Este foarte importantă astfel memoria ins­ti­tu­țională pe care „Câinele Turbat“ o aduce în Ad­ministrația Trump.

Are un sens profund al istoriei și un respect special pentru generația care, după marile răz­boaie mondiale ale secolului XX, a împins America spre asumarea unor responsabilități globale și spre îmbrățișarea rolului de custode al ordinii postbelice. America a învățat atunci o lecție pe care Mattis o reamintește ori de câte ori are ocazia: „nu poți întoarce spatele lumii“; „cea mai mare generație ne-a con­sa­crat implicării în lume, nu să ne retragem din ea“.

Ecosistemul instituțional creat atunci (NATO, ONU) reprezintă un interes național al SUA:

Nu trebuie să pierdem din vedere fap­tul că ordinea internațională pe care am cons­truit-o din cenușa celui de-al doilea răz­boi mon­dial merită apărată și consolidată.

Este moștenirea, testamentul „ma­rii generații“, pe care Mat­tis o va apăra în mandatul său.

Spre deosebire de Trump, ca­re vede doar pasageri clan­des­tini și free loaderi, aliații și alianțele sunt repere fun­da­mentale pentru generalul Mat­tis. Sunt asset-uri, nu ex­ter­nalități negative. Istoria l-a în­vățat un lucru: „națiunile cu aliați le înving pe cele fără aliați“. Mattis a descoperit direct pe câmpul de luptă utilitatea alianțelor atunci când în cam­paniile post-9/11 America nu a fost ni­cio­dată singură. Dar pentru a avea aliați, Ame­rica trebuie să arate acelaşi tip de angajament și de empatie:

Nu poți să le fii prieten doar în zilele cu vreme bună. Trebuie să le fii alături în momentele grele.

Fără îndoială, în Orientul Mijlociu ca și în celelalte teatre com­batante – Europa și Pa­cific – în special după un discurs electoral atât de toxic, Mattis va avea mult de lucru pentru a reclădi percepția că Statele Unite rămân „un aliat de în­cre­de­re“ pe care poți să te bizui. Cu atât mai mult în epoca politicii post-adevăr, când an­ga­ja­mentele ferme tind să devină niște construcții golite de conținut și cu geometrie variabilă. Din această pers­pectivă, Mattis va fi un se­cre­tar al „rea­si­gurării“, astfel „că primele 6 luni ale anului viitor și le va petrece ajutând Ame­rica să-și revină, să se recupereze după ul­timele 12“, cum bine a sugerat Amy Zegart, pro­fesoară la Stanford University.

Experiența sa formativă definitorie este legată de marile șocuri care au transformat lumea ara­bă în ultimii 40 de ani. Scena pe care ge­neralul Mattis și-a consumat cea mai mare par­te a carierei profesionale este un Orient Mij­lociu răvășit de două mari tendințe: pe de o parte, radicalismul șiit (întruchipat de re­gi­mul mullahilor de la Teheran, precum și de ex­tensiile lor surogat din regiune, precum Hez­bollahul libanez); pe de altă parte, radi­ca­lismul sunnit articulat de Al-Qaeda și Statul Islamic. În mai toate discursurile sale revine un moment fondator cu un simbolism aparte în istoria infanteriei marine americane: atacul terorist asupra forțelor de menținere a păcii din Beirut (octombrie 1983), în urma căruia sunt uciși 220 de puşcași marini. Este epi­so­dul care l-a făcut pe Mattis să rămână pentru tot restul vieții în gardă față de agenda anti-statu-quo a Iranului de după 1979, un regim care niciodată nu și-a abandonat adevărata natură, cea de „cauză revoluționară“ și care îl transformă în „cea mai mare amenințare pe termen lung pentru stabilitatea și pacea Ori­entului Mijlociu“.

Mattis se desparte însă de președintele ales în ceea ce privește tra­ta­tul nuclear încheiat între comunitatea internațională și Iran și a cărui eventuală de­nun­țare unilaterală nu ar aduce nimic bun Ame­ricii. Crede în utilitatea și virtuțile aces­tu­ia. Dar, în paralel, susține concentrarea efor­tu­rilor de îndiguire regională pe câteva paliere suplimentare, în special prin contrabalansarea campaniilor de subminare hibridă practicate de forțele speciale Quds (o prelungire a Găr­zilor Revoluționare Iraniene).

Oare ce ar putea să îl învețe pe Trump cu pri­vire la Rusia și China? Mattis are convingeri fer­me pe subiect, pe care și le-a rafinat în ultimii ani la Stanford University în umbra lui George Shultz, secretarul de stat al lui Ronald Rea­gan. Vede un atac pe multiple direcții asu­pra ordinii, sistemului de norme și reguli post­belice: în felul lor, „când te uiți la Rusia și China împreună, vezi că amândouă atacă sis­temul statal“; „Putin încearcă distrugerea sis­temului statal din străinătatea apropiată. Do­rește un veto asupra intereselor economice, diplomatice și de securitate ale țărilor din vecinătatea Rusiei. Nu le vrea suverane pe propriul viitor.“ Din această perspectivă, ur­gența momentului este una singură: „cum sus­ținem ordinea globală?“; „trebuie să sal­văm sistemul postbelic.“

În general, este un discurs situat la celălalt ca­păt al spectrului față de retorica de campanie a lui Trump. Este, de fapt, mult mai aproape de Hillary Clinton, de discursul establisment-ului republican de politică externă și al aripii NeverTrump (nu degeaba a fost curtat masiv de aceasta), din simplul motiv că reflectă tușe mari tradiționale de factură bipartizană.

Octavian Manea