Citind de curând cotidianul EUObserver mi-a atras atenția un articol care comenta o serie de depeșe diplomatice făcute publice de WikiLeaks, despre modul în care au reacționat statele membre ale UE  în timpul războiului dintre Rusia și Georgia, din august 2008. Protagonistele acestor telegrame erau două democrații europene consolidate – Franța și Suedia.

Pe scurt, Franța a amenințat că va sabota inițiativa politică pregătită de Polonia și Suedia, Parteneriatul Estic, dacă acestea nu vor relua dialogul cu Federația Rusă, suspendant în urma războiului ruso-georgian.  Acest episod mi se pare relevant pentru testarea unei părți a teoriei păcii democratice, deoarece surprinde modul în care democrațiile membre ale Uniunii Europene s-au poziționat în raport cu un conflict și modul în care au negociat între ele modalitățile de a-l soluționa.

Logica normativă a teoriei păcii democratice este următoare: statele democratice nu poartă război între ele, grație normelor și valorilor democratice pe care le au în comun democrațiile își rezolvă diferendele în mod pașnic prin negociere, în general statele democratice nu inițiază războaie de agresiune și respectă drepturile omului (democrațiile nu comit genocid sau se angajeazeă sistematic în comiterea de crime împotriva umanității sau de război). Pe scurt teoria păcii democratice susține că democrațiile își diferențiază raporturile diplomatice în funcție de regimul politic al statului/statelor cu care dialoghează. Statele democratice vor fi tratate într-un anumit fel, iar statele cu regimuri autoritare sau totalitare vor fi tratate substanțial diferit.

Actorii principali ai acestui conflict au fost Franța și Suedia, două state cu tradiții democratice puternice. Conform Indexului Democrațiilor 2010 Suedia se situează pe locul 4, iar Franța se află pe locul 31 – la categora democrații deficitare, dar tradiția democratică franceză este foarte bine documentată. Tot din indexul democrațiilor aflăm că Rusia se află pe locul 107, iar Georgia pe locul 103. Rusia și Georgia sunt considerate de topul democrațiilor realizat de Economist Intelligence Unit ca fiind regimuri politice hibrid, având caracteristici democratice cât și autoritare.

Conform logicii teoriei păcii democratice, Franța trebuia să sprijine inițiativele Suediei, nu să le pună amenințe și submineze.  Practic Parisul a șantajat Stockholmul pentru a ceda în privința chestiunii sancționării Rusiei pentru declanșarea ostilităților împotriva Georgiei. Mai mult Franța a fost practic avocatul Rusiei, în loc să adopte politici similare față de Kremlin ca Suedia. Cum poate fi explicat atunci comportamentul Franței? Parisul consideră Rusia ca fiind importantă pentru securitatea Europei și într-un sistem internațional multipolar.  Pe lângă natura strategică a relației există și un interes economic vădit al Franței pentru Rusia, factorul economic fiind un mijloc de cimentare a relației strategice (a se vedea afacerea Mistral). Între interesul strategic și presupusa normă democratică, Parisul a ales fără să clipească, rațiunea de stat.

Politica externă suedeză este construită pe statutul său neutru și pe promovarea principiilor dreptului internațional, democrației și a drepturilor omului pentru crearea unui ordini globale pașnice. Pentru Suedia, aflată în proximitatea Rusiei, acțiunile Kremlinului în Georgia din august 2008 au  reprezentat amenințare atât la adresa securității naționale și europene, dar și o încălcare a valorilor și normelor internaționale susținute de Stockholm. Reacția suedeză trebuie interpretată atât în lumina rațiunii de stat, cât și a promovării valorilor asumate public de Suedia. Pentru Stockholm, Georgia era o putere minoră și o viitoare democrație care a suferit agresiunea Moscovei.

Concluzii

Sprijinul acordat de Franța Rusiei în timpul războiului ruso-georgian și modul în care Parisul a tratat partenerii săi din Uniunea Europeană (o comunitate de state democratice) ridică semne de întrebare privind validitatea acestei teorii. Într-adevăr nu contrazice ipoteza fundamentală a teoriei păcii democratice, cum că statele democratice nu poartă război între ele, dar pune sub semnul întrebării presupusele afinități naturale între statele democratice și lipsa elementelor de politică de putere în raporturile dintre acestea. Normele și valorile comune nu fac față uneori interesului național, iar solidaritatea democratică nu este garantată. Conform perceptelor teoriei păcii democratice, Franța trebuia să se delimiteze de Rusia și să condamne acțiunile acesteia din Caucaz – Parisul a făcut exact invers.

Acest nu este unul perfect sau definitiv. Pornește de la un singur caz, iar confirmarea informațiilor din depeșele diplomatice publicate ilegal de WikiLeaks este dificil. Reprezintă totuși un bun exercițiu teoretic.