Harta operațiunilor coaliției împotriva Libiei. Copyright Stratfor

Suveranitatea statului nu este o licenţă pentru crimă. Niciun stat nu poate abdica de la responsabilitatea de a-şi proteja poporul de crime împotriva umanităţii(…).Atunci, când în mod evident eşuează să ofere această protecţie, este responsabilitatea comunităţii internaţionale să o furnizeze, acţionând decisiv prin intermediul Consiliului de Securitate.

Asfel începe un editorial-pledoarie pentru o eventuală intervenţie în Libia publicat de Financial Times la sfârşitul lunii februarie. Autorul său, Gareth Evans, fost ministru de externe al Australiei şi preşedinte emerit al prestigiosului International Crisis Group, este nimeni altul decât „arhitectul” intelectual al doctrinei „responsabilităţii de a proteja”(R2P), devenită intre timp cadru normativ şi conceptual din spatele intervenţiei ONU în Libia. Rezoluţia 1973, adoptată la 17 martie, autorizează statele membre ONU „să ia toate măsurile necesare…pentru a proteja civilii şi zonele locuite de civili” din Libia. Din această perspectivă, intervenţia este o premieră, fiind pentru prima dată când o rezoluţie a Consiliului de Securitate, sub capitolul VII, autorizează explicit o coaliţie de state membre să folosească „toate masurile necesare” (inclusiv forţa militară) pentru a implementa doctrina R2P. Dar cum a ajuns acest „mindset” să devină parte a conştiinţei globale şi în acelaşi timp temei fondator pentru politici publice?

Momentul său fondator este în aprilie 1999, în plin „război” aerian al NATO împotriva lui Slobodan Miloşevici, când premierul de atunci al Marii Britanii, Tony Blair creiona la Chicago, contururile unei veritabile doctrine a comunităţii internaţionale: „cea mai presantă problemă de politică externă este de a identifica circumstanţele în care ar trebui să ne implicăm activ în conflictele altor popoare. Non-interferenţa a fost pentru mult timp considerată drept cel mai important principiu al ordinii internaţionale”. Însă aceasta trebuie să aibă o puternică dimensiune contractuală: „genocidul nu poate niciodată rămâne o problemă pur internă. Când oprimarea produce valuri masive de refugiaţi care destabilizează statele vecine atunci ele pot fi foarte adecvat descrise drept ameninţări pentru pacea şi securitatea internaţională”.

Este sfârşitul unei epoci definite secvenţial de memoria tragediilor din Bosnia, Ruanda, Somalia, Kosovo şi care amorsează un proces de reinterpretare a suveranităţii naţionale. De fapt, întregul discurs al anilor ’90, conturat în jurul necesităţii intervenţiei umanitare, determină o tranziţie dinspre logica tradiţională, convenţională, „westphaliană” asupra suveranităţii (în sens de imunitate juridică în raport cu orice tip de interferenţă externă) către suveranitatea post-westphaliană, contractuală. În noua lectură, a fi parte din comunitatea Naţiunilor Unite echivalează cu asumarea responsabilităţilor ce derivă din acest statut. Atunci, la sfârşitul anilor ’90, se face saltul conceptual de la suveranitatea ca drept la suveranitatea ca responsabilitate.

Această nouă filosofie este dezvoltată pe larg într-un raport înaintat Secretarului General al ONU în decembrie 2004 – „A More Secure World: Our Shared Responsibility”: asumându-şi Carta Naţiunilor Unite, statele nu devin numai beneficiarii privilegiilor, drepturilor şi imunităţilor garantate de suveranitate, ci şi posesorii responsabilităţilor ataşate acesteia. Mai mult, autorii raportului, printre care si Gareth Evans, pledează pentru definirea unei “responsabilităţi colective de a proteja” (paragraful 203) care să fie exercitata de către Consiliul de Securitate în eventualitatea unui genocid, a crimelor în masă, a epurărilor etnice şi a violărilor masive ale dreptului umanitar internaţional.

Rolul cel mai important în stimularea coagulării unui consens al comunităţii internaţionale l-a avut însuşi Secretarul General al ONU, Kofi Annan, care în propriul său raport privind direcţiile majore de reformare ale ONU (In Larger Freedom: Towards Development, Security and Human Rights for All), din martie 2005, şi-a asumat fără rezerve conceptul R2P:

We must also move towards embracing and acting on the “responsibility to protect” potential or actual victims of massive atrocities. The time has come for Governments to be held to account, both to their citizens and to each other,  for respect of the dignity of the individual, to which they too often pay only lip service (paragraful 132).

Kofi Annan reafirma că esenţa R2P constă în faptul că un stat suveran are responsabilitatea primară de a asigura securitatea propriilor săi cetăţeni, iar în cazul în care autorităţile suverane nu au capacitatea instituţională sau voinţa politică de a-şi îndeplini această obligaţie fondatoare, responsabilitatea de a proteja revine comunităţii internaţionale; în acest context Consiliul de Securitate poate decide în baza Cartei Naţiunilor Unite, inclusiv  “enforcement action”:

This responsibility lies, first and foremost, with each individual State, whose primary raison d’être and duty is to protect its population. But if national authorities are unable or unwilling to protect their citizens, then the responsibility shifts to the international community … the Security Council may out of necessity decide to take action under the Charter of the United Nations, including enforcement action, if so required.

Elementul major şi care, pe fond, consacră recunoaşterea şi asumarea comunităţii internaţionale a normei R2P, constă în acceptarea acestei duble responsabilităţi de către Adunarea Generală a ONU, în timpul summitului aniversar, din septembrie 2005. Este momentul în care Adunarea Generală a ONU a adoptat oficial doctrina R2P, făcând formal tranziţia de la suveranitatea percepută ca drept inerent la suveranitatea ca responsabilitate: „suntem pregătiţi să acţionăm colectiv şi decisiv prin intermediul Consiliului de Securitate, în acord cu Carta ONU, inclusiv Capitolul VII, de la caz la caz şi în cooperare cu organizaţiile regionale relevante, atunci când mijloacele paşnice sunt inadecvate şi autorităţile naţionale eşuează să-şi protejeze propriile popoare” (paragraful 139). Mai mult la paragraful 138, Rezoluţia Adunării Parlamentare recunoaşte faptul că  fiecare stat are responsabilitatea de a-şi proteja populaţia de genocid, crime de război, epurări etnice şi crime împotriva umanităţii.

De aici şi până la intervenţia în Libia ne despart doar câţiva paşi.

Octavian Manea

Această postare a fost publicată și pe siteul clubromania2020.ro.