Votul Rezoluției 1973/2011: Ambasadorul Regatului Unit Sir Mark Lyall Grant și Ambasadoarea SUA Susan E. Rice

Criza libiană stă sub semnul unui nou principiu al relaţiilor internaţionale consacrat prin adoptarea Rezoluţiei 1973 a Consiliului de Securitate. Rând pe rând, Obama, Cameron, Sarkozy au justificat legalitatea şi legitimitatea intervenţiei invocând „responsabilitatea de a proteja” (R2P). De departe, Franţa s-a aflat în avangarda implementării „responsabilităţii de a proteja”: „Ne aflăm acolo pentru a pune în aplicare un principiu istoric, crucial, protecţia civililor. Iată care este miza. Rezoluţia 1973 este una istorică pentru că instituie şi exprimă principiul responsabilităţii de a proteja. Ea impune un precedent: acela ca populaţia civilă să nu trăiască sub spectrul ameninţării (propriului guvern). Este foarte important ca prietenii noştri arabi să înţeleagă asta. Este în joc credibilitatea comunităţii internaţionale. Ceea ce se întâmplă în Libia creează jurisprudenţă” a precizat preşedintele Sarkozy. Şi totuşi, cum am ajuns aici?

Primul pas: schimbarea de optică

Până nu demult, în sistemul Naţiunilor Unite, suveranitatea era percepută ca asigurând o imunitate absolută în raport cu orice interferenţă din afară, sau „drept de ingerinţă” în afacerile interne ale statului. Însă treptat, pe parcursul anilor ’90, sub influenţa tragediilor de la Srebrenica, din Ruanda, din Kosovo, şi al eşecurilor repetate ale comunităţii internaţionale de a interveni, asistăm la ascensiunea unui nou discurs despre suveranitate care propune o reinterpretare (reconceptualizare) a naturii sale. Discursul anilor ’90 diferă în mod fundamental de cel convenţional despre suveranitate prin faptul că deşi reafirmă şi îşi asumă componenta clasică de tip westphalian (art. 2.7 al Cartei -„Nothing contained in the present Charter shall authorize the United Nations to intervene in matters which are essentially within the domestic jurisdiction of any state”) o face totuşi de pe o poziţie care amendează logica elitelor westphaliene post-1945.

Discursul anilor ‘90 reinventează suveranitatea westphaliană în măsura în care optica de înţelegere a normei pivot a sistemului de relaţii internaţionale tranzitează dinspre suveranitatea concepută ca drept de jurisdicţie absolută, exclusivă şi totală asupra propriului teritoriu, suveranitate concepută ca inviolabilitate, suveranitate în sens de imunitate juridică în raport cu orice tip de interferenţă externă spre suveranitatea post-westphaliana care în mod esenţial promovează o etică a responsabilizării exerciţiului de suveranitate. Accentul cade pe ideea ca asumarea membership-ului Naţiunilor Unite echivalează cu asumarea responsabilităţilor ce derivă din acest statut, iar pe fond aici putem identifica saltul conceptual major de la suveranitatea ca drept la suveranitatea ca responsabilitate:

On the one hand, in granting membership of the UN, the international community welcomes the signatory state as a responsible member of thecommunity of nations. On the other hand, the state itself, in signing the Charter, accepts theresponsibilities of membership flowing from that signature. But there is a necessary re-characterization involved: from sovereignty ascontrol to sovereignty as responsibility in both internal functions and external duties. (“The Responsibility to Protect”, Report of the International Commission on Intervention and State Sovereignty, paragraful 2.14)

Practic, asumându-şi Carta ONU, statele nu devin numai beneficiari, posesori ai drepturilor şi imunităţilor garantate de suveranitate, dar în egală măsură acestea acceptă şi responsabilităţile ataşate conceptului de suveranitate. În această interpretare sistemul de securitate colectiva al Naţiunilor Unite devine garantul drepturilor si responsabilităţilor pe care un stat şi le asumă faţă de comunitatea internaţională. Din acest moment un exerciţiu eşuat de suveranitate (eşec înţeles pe coordonatele celor doua responsabilităţi esenţiale inerente membership-ului Naţiunilor Unite) devine echivalentul unei suveranităţi refuzate:

From this starting point, sovereignty misused, in the sense of failure to fulfill this responsibility, could become sovereignty denied. (Anne Marie Slaughter, 2005: 628)

Darfurul ca precedent

Ceea ce va consacra recunoaşterea definitivă şi practic transformarea acesteia în principiu fundamental, parte a cadrului normativ internaţional, este o rezoluţie a Consiliului de Securitate adoptată ca raspuns la abuzurile drepturilor omului săvârşite în Darfur, de către autorităţile suverane sudaneze.

Astfel prin rezoluţia 1701, votată de către Consiliul de Securitate la 31 August 2006, forţa ONU desfăşurată în Darfur este autorizată să folosească toate mijloacele necesare în zonele pe care le controlează pentru a preveni atacurile împotriva populaţiei civile: “Decides that UNMIS is authorized to use all necessary means, in the areas of deployment of its forces and as it deems within its capabilities in order to support early and effective implementation of the Darfur Peace Agreement, to prevent attacks and threats against civilians ”. De remarcat utilizarea formulei cod – to use all necessary means care într-o rezoluţie a Consiliului de Securitate conferă un mandat explicit de folosire a forţei militare. Totodată, rezoluţia face trimitere expresă în textul său la Rezoluţia 1674 care vizează reglementarea protecţiei populaţiei civile în situaţiile de conflict.

Rezoluţia 1674, adoptată la 28 Aprilie 2006, asumă textual prevederile paragrafelor 138, respectiv 139 din rezoluţia adoptată de către Adunarea Generala a ONU in 2005 privind responsabilitatea de a proteja populaţia civilă de genocid, crime de razboi, epurări etnice şi crime împotriva umanităţii (Reaffirms the provisions of paragraphs 138 and 139 of the 2005 World Summit Outcome Document regarding the responsibility to protect populations from genocide, war crimes, ethnic cleansing and crimes against humanity). Astfel Rezoluţia 1701, acţionând sub Capitolul VII, şi care autorizează expres o forţă a Naţiunilor Unite să folosească toate mijloacele necesare pentru protejarea populaţiei civile din Darfur, îşi asumă explicit punctul 4 al Rezoluţiei 1674 . Cu alte cuvinte ne aflăm în situaţia în care pentru prima dată într-o rezoluţie a Consiliului de Securitate, operând sub Capitol VII este asumată şi codificată implicit „responsabilitatea de a proteja”. Practic, Rezoluţia 1701 recunoaşte prin asumarea paragrafului 138[1], responsabilitatea fundamentală a fiecărui stat de a-şi proteja populaţia civilă în faţa situaţiilor de genocid şi epurări etnice.

Octavian Manea

Acest text a apărut și pe siteul clubromania2020.ro.

[1] “Each individual State has the responsibility to protect its populations from genocide, war crimes, ethnic cleansing and crimes against humanity. This responsibility entails the prevention of such crimes, including their incitement, through appropriate and necessary means. We accept that responsibility and will act in accordance with it.”