Recalibrarea poloneză: spre un Schengen al apărării 1

Ministrul de externe polon Radoslav Sikorski și omologul său german Guido Westerwelle, Berlin, 3 iunie 2011. (SOEREN STACHE/AFP/Getty Images)

Preluăm, cu permisiunea autorului, un nou articol al lui Octavian Manea publicat în Revista 22.

O locomotivă a Noii Europe, până nu demult, Polonia pare să fi fost decisiv sedusă de mirajul Vechii Europe. În ultima vreme, ea preferă să joace într-o altă ligă decât cea care a consacrat-o. De aici, tentaţia de a reactiva spirite din trecut foarte dragi statelor care cred în „Europa Apărării“ (altfel, o vitrină construită preponderent în jurul Franţei şi Germaniei). În consecinţă, Varşovia a utilizat cu tenacitate preşedinţia Uniunii alăturându-se agendei Berlinului şi Parisului de a relansa „Europa Apărării“ şi recuperând o temă devenită deja clasică: crearea unui „cartier general“ (HQ) de planificare şi coordonare a operaţiunilor civile şi militare desfăşurate de UE. A fost o minge servită cu fineţe pentru a câştiga „sufletele şi minţile“ Berlinului şi Parisului.

Deşi iniţial o iniţiativă lansată de „triunghiul de la Weimar“ (Berlin-Paris-Varşovia), aceasta avea ulterior să câştige şi susţinerea Italiei şi a Spaniei. Singurii care se opun vehement sunt britanicii. Dintr-un motiv foarte simplu: victima colaterală este NATO. Or, într-o epocă a austerităţii bugetare, te-ai aştepta ca accentul să cadă pe eficientizare, pe punere în comun, nu pe dublarea în UE a unor structuri deja existente în Alianţă. Privit din această perspectivă, este un gest paradoxal făcut de un stat (Polonia) aflat prin tradiţie în avangarda consolidării NATO.

„Europa Apărării“ cu accentul său pe crearea unui HQ autonom pentru UE este o temă care revine conjunctural, în momente cheie, în dezbaterea continentală. S-a întâmplat în 2007, imediat după venirea la putere a lui Nicolas Sarkozy, dar mai ales în 2003, în plină criză irakiană, când NATO a fost foarte aproape de o veritabilă schismă. Atunci, liderii Franţei, Germaniei şi Beneluxului au avansat propunerea de a crea un centru militar la Tervuren care să asigure planificarea operaţională şi comanda acelor misiuni autonome desfăşurate de UE, fără recurs la infrastructura Alianţei. De fiecare dată, ţinta demersului a fost statu-quo-ul anilor ´90 care afirma o „preeminenţă de jure“ a NATO asupra UE.

Sigur, recalibrarea poloneză nu se întâmplă pe un teren gol, ci este ancorată într-un context mult mai larg. Semnalul a venit chiar de pe celălalt mal al Atlanticului. Iar punctul de plecare îl constituie sentimentul dezangajării SUA din Europa, pe fondul propriilor dificultăţi: supraextinderea militară şi supraîndatorarea fiscală. Totul sub umbrela unei doctrine a reechilibrării politicilor globale în acord cu resursele şi interesele actualei administraţii. Tom Donillon, consilierul preşedintelui Obama, recunoştea de curând că „ne-am uitat unde amprenta SUA era subreprezentată şi unde eram supraponderali. Am ajuns la un set de concluzii, iar de atunci acţionăm pe baza lor“. Rezultatul? Reorientarea dinspre Orientul Mijlociu şi Europa spre Asia:

Eram subponderali în Asia. Am analizat peisajul global, ne-am uitat la interesele noastre şi ne-am uitat la viitor. Am decis că nu aveam efortul diplomatic, resursele şi prezenţa necesare, date fiind mizele noastre asiatice.

Practic, o recalibrare menită să reducă angajamentele costisitoare, transferând aliaţilor cea mai mare parte dintre responsabilităţi. Libia, cu accentul său pe leadershipul indirect („leading from behind“), este urmarea logică a acestui raţionament. În cele din urmă, SUA au făcut ceva ce ameninţau de mult timp la nivel retoric: au cerut Europei să-şi protejeze singură interesele prin propriile mijloace. Iar Varşovia a intuit din vreme tendinţa: „pe fondul reducerilor din apărare pe care SUA vor fi nevoite să le facă, trebuie să ne pregătim pentru ziua în care Europa va trebui să se îngrijească de propria sa securitate – cel puţin la periferie“, spunea ministrul de Externe Radosław Sikorski la sfârşitul anului trecut în The Economist, pledând câteva luni mai târziu pentru un „Schengen sau o eurozonă a apărării“.

Dar poate cea mai importantă este percepţia schimbării de generaţie de pe ambele maluri ale Atlanticului. La butoane apar elite cu sisteme de referinţă şi experienţe diferite de reflexele atlantiste consacrate. Acestea devin tot mai mult reperele unui trecut care bântuie mai degrabă coridoarele muzeelor şi tot mai puţin cancelariile europene. „Atlantismul nu mai este trăit, ci trebuie învăţat“, observa, în urmă cu câteva luni, fostul şef al NATO, Lordul Robertson. O tendinţă expusă şi în mesajul de adio al ultimului dintre muschetari, Robert Gates. Pentru el, profilul-robot al noului lider american este mai degrabă „agnostic“ şi nu mai crede în „romantismul“ NATO; în fundal, memoria instituţională a Războiului Rece şi, până la urmă, adezivul fondator al comunităţii euroatlantice a intrat în recesiune:

Mulţi dintre membrii Congresului sunt suficient de în vârstă pentru a-mi fi copii şi nepoţi. Şi nu au experienţele mele formative. Cred că ataşamentul emoţional şi istoric pe care liderii americani l-au avut pentru această alianţă, timp de 62 de ani, se ramoleşte.

La fel se văd lucrurile şi de la Varşovia. Generaţia est-europeană din politica externă americană se retrage: „Există o nouă generaţie pe ambele maluri ale Atlanticului pentru care memoria Războiului Rece este deja istorie. Generaţia lui Kissinger, Brzeziński, Albright aparţine trecutului. Sunt oameni care veneau din Europa, care aveau un ataşament şi o sensibilitate aparte pentru ideea de Europa“, consideră Eugeniusz Smolar, expert la Institutul Polonez pentru Afaceri Internaţionale din Varşovia. Şi este foarte probabil ca modificările intervenite în sociologia relaţiei euroatlantice să genereze o schimbare de azimut, o reorientare timidă, în slow motion, a centrului de gravitaţie. Demersul preşedinţiei poloneze pare să o confirme.

Şi totuşi, agenda poloneză (până acum preocupată de „tăierea grăsimii şi păstrarea muşchilor“) nu face nimic pentru a elimina sau ameliora tarele securităţii europene. Dimpotrivă, le întăreşte, le perpetuează. Pentru că, în Europa, problema nu sunt banii, ci paradigma. De 20 de ani, competiţia este pe crearea de structuri şi birocraţii care au deja un echivalent în peisajul securităţii europene. Sub 5% dintre forţele europene sunt multinaţionale; 92% dintre achiziţiile în apărare rămân naţionale. Pur şi simplu, avem vocaţia dublării şi clonării. Or, Europa Apărării nu ar trebui să se rezume la HQ strălucitoare şi la drapele pe clădiri, ci la capacitatea de a răspunde unei crize. Iar pentru asta lista de cumpărături este cu totul diferită. Şi ţine de capabilităţi, nu de birocraţii: drone, bombe inteligente, sisteme de realimentare în aer, platforme de recunoaştere. Şi aici, America a făcut din nou diferenţa.

Octavian Manea

Anunțuri

One comment

  1. Pingback: Blogosfera Saptămânii: 2 – 7 Octombrie « Politeía

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s