Aşezarea geografică a statelor europene central-estice între două mari centre de putere, cel german la vest şi cel rusesc la est, constituie factorul determinat care a configurat destinul politic tulbure al acestei regiuni în epoca modernă.  Compusă din state fragile şi disputante, majoritatea apărute abia după Primul Război Mondial, când a luat sfârşit împărţirea habsburgo-germano-rusă a regiunii, Europa central-estică este zona continentului cu cea mai precară securitate strategică, aşa cum o dovedeşte de altfel şi fluiditatea graniţelor sale politice în cursul ultimului secol. Deşi existenţa Uniunii Europene şi integrarea în aceasta a principalelor state central-estice după prăbuşirea Uniunii Sovietice a însemnat o consolidare netă a securităţii strategice a regiunii, Europa central-estică rămâne chiar şi în acest context vulnerabilă la balanţa de putere dintre Germania şi Rusia şi la evoluţia constrângerilor externe la adresa acesteia.

Situaţia geopolitică din prezent a Europei central-estice nu este foarte diferită de condiţia sa din epoca interbelică. Ca şi atunci, statele din regiune sunt astăzi, luate individual, insuficient de puternice în comparaţie cu cele două mari puteri de la vest şi est, iar la nivel colectiv cooperarea dintre ele rămâne superficială, incapabilă să adauge un plus de valoare acţiunilor individuale, şi frustrată de agende divergente punctuale care reuşesc să ascundă şi să diminueze interesul lor fundamental privind stabilitatea şi bunăstarea întregii regiunii. Ca urmare, vocea şi interesele lor nu sunt suficient de puternice în politica europeană pentru a rezista presiunilor Rusiei sau alianţei franco-germane care domină agenda Uniunii Europene şi cu atât mai puţin unei eventuale cooperări dintre cele două blocuri de putere care ar fi în defavoarea statelor din regiune.

În perioada interbelică, cooperarea statelor central-estice a luat forma unui sistem de alianţe suprapuse între România, Polonia, Cehoslovacia, Yugoslavia şi Grecia, însă eficacitatea sa în ceea ce priveşte asigurarea securităţii colective a regiunii a fost subminată de agenda revizionistă a celorlalte state din regiune: Ungaria, Bulgaria şi, ulterior, mişcarea separatistă croată (Ustaşa). Însă eşecul a survenit în cele din urmă ca urmare a falimentului constrângerilor externe la adresa celor două mari puteri revizioniste de la graniţele regiunii, Germania şi Rusia, şi a incapacităţii acestora de a menţine balanţa de putere dintre ele. Mai întâi, Acordul de la München, prin care Franţa şi Marea Britanie au sacrificat Cehoslovacia Germaniei naziste, a anulat practic toate alianţele suprapuse dintre statele garant ale sistemului Versailles din regiune cu Franţa şi, indirect, cu Marea Britanie, statele garant ale sistemului Versailles din Vest, şi, mai apoi, el a facilitat apropierea tactică, consfinţită prin Pactului Ribbentrop-Molotov, dintre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, care a pecetluit  pierderea independenţei statelor din regiune. Europa central-estică a intrat, rând pe rând, sub dominaţia hegemonică a uneia dintre cele două mari puteri vecine: mai întâi Germania nazistă şi, în mod durabil mai apoi, Uniunea Sovietică.

În prezent, constrângerea externă la balanţa de putere dintre marile puteri vecine ale Europei central-estice este reprezentată de Statele Unite ale Americii şi de relaţia sa specială cu Marea Britanie. SUA şi Marea Britanie au preluat rolul deţinut în perioada interbelică de Franţa şi Marea Britanie, ca urmare a constituirii alianţei franco-germane care stă la baza Uniunii Europene şi care a aliniat interesele celor doi antagonişti de altădată în zona de vest a continentului. Ca urmare, în relaţia dintre cuplul franco-german care domină agenda Uniunii Europene şi Rusia, „Noua Europă” se bazează pe sprijinul Statelor Unite pentru a-şi proteja interesele strategice. Statele central-estice nu pot rezista singure vreunei înţelegeri dintre Germania (sprijinită de Franţa) şi Rusia care priveşte concesii privind umbrela de securitate a NATO în regiune în schimbul un preţ mai favorabil la gaz pentru consumatorii din Vest, aşa cum sugerau demersurile care au culminat cu trilaterala franco-germano-rusă de la Deauville din 2010, sau vreunor aranjamente diplomatice negociate de Germania şi Rusia cu asentimentul Franţei care consacră şi consolidează influenţa rusă în Ucraina sau în Republica Moldova şi aşa-numita Transnistrie. Pentru a-şi apăra interesele de securitate acolo unde acestea nu sunt aliniate cu cele ale alianţei franco-germane, statele central-estice sunt nevoite să apeleze la o relaţie privilegiată cu Statele Unite.

În măsura în care statele central-estice sunt conştiente de importanţa relaţiei lor privilegiate cu Statele Unite şi de rolul SUA în contrabalansarea poziţiei franco-germane vizavi de Rusia, cel mai mare risc la adresa securităţii Europei central-estice îl constituie diminuarea interesului american pentru această parte a lumii. Acest risc pare să fi fost conştientizat  în 2009, când 22 de foşti lideri politici din Europa central-estică, în frunte cu Vaclav Havel, au trimis o scrisoare deschisă în acest sens preşedintelui Barack Obama. Scrisoarea în cauză a reprezentat un protest la o schimbare sensibilă de politică a SUA faţă de Europa central-estică după susţinerea puternică a regiunii în timpul administraţiei George Bush Jr., o schimbare care a fost percepută de multă lume ca având la bază raţiuni partizane şi ideologice. Însă ascensiunea Chinei şi a altor state asiatice pe scena mondială şi accentuarea interdependenţei dintre SUA şi statele asiatice presupune pe termen lung o schimbare de priorităţi în privinţa angajamentelor externe ale guvernului american şi, în mod particular, o diminuare – fie doar şi relativă – a interesului american pentru Europa central-estică, care trebuie luată în calcul de liderii central-europeni şi de toţi cei interesaţi de securitatea strategică a regiunii.

Bogdan C. Enache