Sociologia fără fond a domnului Vasile Dâncu 2

În ziarul Pravda, adică Adevărul în limba română, domnul Vasile Dâncu, unul dintre liderii mai respectabili (şi, prin urmare, marginali) ai PSD, comentează un sondaj realizat de un think tank independent (cum sunt adesea toate şi aproape niciunul în România) intitulat IRES, în care – după ce trece în revistă percepţia încă negativă a capitalismului şi suspiciunile, uneori întemeiate, la adresa moralităţii oamenilor care au făcut averi considerabile în ultimile două decenii – denunţă percepţia de sine a unei majorităţi a populaţiei ca aparţinând clasei mijlocii, pe motivul tacit marxist al „falsei conştiinţe”.

În opinia domnului Dâncu, cei 73% dintre români (din zona urbană, din câte înţeleg eşantionul nu acoperă zona rurală, altfel e dubios) care se consideră ca făcând parte din clasa de mijloc suferă de o „dureroasă iluzie”, această categorie socio-economică ridicându-se în realitate la numai 15% în opinia sociologului şi politicianului social-democrat. De ce anume s-ar înşela atât de mult românii domnul Dâncu nu ne spune, nici nu ne oferă o definiţie riguroasă a clasei de mijloc – şi asta pentru că nici nu există una! Conceptul de clasă de mijloc este unul vag si problematic, cu o istorie ideologică, politică, socială, economică şi culturală lungă şi încărcată.

În ultima parte a secolului XVIII şi începutul secolului XIX, înainte de industrializarea şi mecanizarea economiei pe scară largă, clasa de mijloc sau burghezia reunea toţi orăşenii, de regulă meşteri,  artizani şi negustori, o clasă socială şi politică distinctă în raport cu ţărănimea din zona rurală şi aristocraţia guvernantă. Ulterior, sub influenţa teoriei marxiste, clasa de mijloc desemna doar proprietarii de mijloace de producţie, exploatatorii deţinători de capital industrial şi liber-profesioniştii deţinători de capital uman, în opoziţie cu aristocraţia deţinătoare de capital funciar, respectiv proletariatul şi ţărănimea exploatată de către aceste două clase. În SUA, însă, această definiţie nu a prins niciodată, distincţia făcându-se, pe baza educaţiei şi ocupaţiei profesionale şi nu pe baza capitalului financiar deţinut, între white collors, „gulere albe”, adică lucrătorii profesionişti, inclusiv antrepenori-capitalişti la extrema „high-middle class”, şi blue collors, „gulere albastre”, adică lucrătorii necalificaţi.

Conceptul a evoluat în aceeaşi direcţie şi în Europa, începând cu prima jumătate a secolului XX şi culminând cu epoca postbelică, însă caracteristicile precise ale clasei mijlocii rămân încă variable de la o ţară la alta, ba chiar şi în interiorul unei ţări, şi sunt date nu doar de ocupaţia profesională, de venit, ci şi de nivel de cultură, maniere şi stil de viaţă, aşa cum a arătat istoricul american Paul Fussel într-o carte celebră, intitulată chiar Class. În Marea Britanie, de pildă, o persoană care îşi câştigă existenţa pozând nud în revista Playboy, să zicem, sau care vorbeşte engleza cu un anumit accent nu este de regulă considerată ca făcând parte din clasa mijlocie, chiar dacă are un venit de câteva ori mai mare decât o familie de englezi tipici proverbiali care îşi iau ceaiul la ora 5.

Aşadar, domnul Vasile Dâncu se înşală când neagă atât de radical percepţia de sine a majorităţii românilor din zona urbană ca făcând parte din clasa mijlocie, şi se înşală nu doar datorită asumţiilor cripto-marxiste cu care pare să definească în mod tacit clasa mijlocie, ci şi datorită unei neînţelegeri a realităţilor şi condiţiilor economice de fond din România în schimbare de astăzi, care contribuie la această percepţie de sine pozitivă a cetăţenilor.

Mai întâi, venitul curent nu este singurul element care defineşte statutul economic al unui individ. Mult mai important decât venitul actual în conturarea percepţiei de sine şi a statutului economic de-a lungul vieţii este averea totală estimată, deopotrivă tangibilă şi non-tangibilă. Astfel, ca urmare a trecerii în proprietate privată a locuinţelor colective din epoca comunistă după anul 1989, populaţia urbană din România este într-o proporţie extrem de ridicată, de circa 90%, comparativ cu populaţia din majoritatea ţărilor occidentale, proprietara propriei locuinţe şi nu este forţată să plătească lunar chirii care se ridică la un procent considerabil din venitul disponibil curent. Tinerii din zona urbană, adică cei născuţi mai mult sau mai puţin odată cu căderea comunismului, nu au beneficiat de împroprietărirea cu locuinţe la disoluţia vechiului regim şi deci nu sunt adesea proprietari ai locuinţei personale, însă percepţia lor covârşitoare ca plasându-se în clasa mijlocie nu este o iluzie, ci se bazează pe niveluri de educaţie mai ridicate, pe un capital uman de la care speră venituri mai substanţiale în viitor şi de la perceperea unor oportunităţi de dezvoltare personală în viitor (fie în România, fie – uneori, mai ales când apariţia acestor oportunităţi este sugrumată de măsuri şi instituţii politice nefaste – în altă parte).

În al doilea rând, căderea comunismului a însemnat, de asemenea, reducerea considerabilă a activităţii industriale grele, mare parte din ea extrem de ineficientă, şi creşterea semnificativă a sectorului terţiar (servicii, comerţ, turism etc) al economiei, care conferă chiar şi indivizilor cu un capital uman nu foarte ridicat un statut socio-cultural, avantaje formative şi un mediu de lucru şi de viaţă net superior celui oferit de munca necalificată în mine, în oţelării şi în combinate chimice – deci, adesea, această schimbare în compoziţia calitativă a actvităţii economice autohtone a condus la o îmbunătăţire a nivelului de trai pentru mulţi români, aşa cum se poate vedea, spre exemplu, din creşterea speranţei medii de viaţă. În sfârşit, per ansamblu, nivelul de dezvoltare economică a României rămâne totuşi comparabil cu nivelul de dezvoltare al Statelor Unite şi al ţărilor occidentale din anii 1950-60, ca urmare este o eroare cu tradiţie în România (generată de aspiraţii legitime ridicate, însă adesea pernicioase, pentru că pun căruţa înaintea calului) să compari o categorie socio-economică autohtonă cu una occidentală. În deceniile 1950-1960, nu toţi profesorii, învăţătorii, asistenţii medicali sau studenţii din clasa mijlocie occidentală aveau un automobil; nu este surprinzător că nici în România nu se întâmplă încă acest lucru, deşi se recuperează destul de repede decalajul în această privinţă, automobilul fiind o investiţie deosebit de populară a românilor de câţiva ani, ba chiar în ritm alert dacă luăm în considerare şi difuziunea rapidă a telefoniei mobile şi tehnologiei informatice de ultimă generaţie!

Analiza sociologică fără fond a clasei mijlocii româneşti nu este singurul aspect problematic al analizei realizate de domnul Dâncu în articolul cu pricina. Un altul, de mai mică importanţă totuşi, este interpretarea confuză a diferenţelor relative din percepţia propriului statut economic al cetăţenilor din diferite regiuni ale ţării ca fiind diferenţe semnificative a nivelului de dezvoltare şi a oportunităţilor economice din respectivele regiuni, deşi – cu mici excepţii – acest lucru nu are nicio bază în alte serii de date statistice şi nu sunt decât un mit pe care s-a glosat adesea stereotipic din raţiuni istorice şi culturale discutabile. Astfel, locuitorii din Moldova s-ar declara mai mulţumiţi de situaţia lor economică comparativ cu locuitorii din Banat sau Transilvania, deşi ar fi în general mai săraci decât cei din urmă, pentru că se compară cu cei din apropiere, probabil cu moldovenii din Republica Moldova, în timp ce bănăţenii şi transilvănenii se declară mai săraci decât moldovenii din graniţele României, deoarece se compară cu germanii, austriecii, cehii, ungurii şi locuitorii altor ţări gradual mai bogate de la vest de România. Există ceva adevăr în această analiză, însă mult mai puţin decât este ea creditată.

În România, singura diferenţă regională majoră în ceea ce priveşte salariul mediu sau rata şomajului în ultimul deceniu este între Bucureşti şi împrejurimi – unde s-a concentrat cea mai mare parte a dezvoltării economice din perioada postcomunistă – şi practic întreg restul ţării. Majoritatea judeţelor din Transilvania sunt net-beneficiare şi nu net-contributoare la bugetul central, iar unele dintre acestea, cum ar fi Covasna sau Harghita nu stau câtuşi de puţin mai bine din punct de vedere economic decât cel mai sărac judeţ moldav, Vasluiul, ori unul dintre cele mai sărace judeţe sudice, Tulcea (nu mai amintim aici de zone-fantomă din Transilvania precum Valea Jiului!). În sfârşit, deşi Iaşul, odinioară capitala Moldovei şi a doua capitală a României a regresat economic, judeţe din Moldova precum Bacău sau Suceava pot rivaliza cu Cluj sau Sibiu (ori alte judeţe dezvoltate din Muntenia) în privinţa dezvoltării şi nivelului de trai, chiar dacă ele nu beneficiază nici de expunerea directă cu graniţa de Vest, pe unde se derulează cea mai parte a comerţului extern al ţării (şi, trebui spus, unde se construiesc cele mai multe autostrăzi!), nici de un mare centru universitar, cultural şi ştiinţific, cum e cazul Clujului.

Bogdan C. Enache

Anunțuri

2 comments

  1. Dl Dancu, care e de stanga, foloseste probabil o definitie ingusta a clasei de mijloc. Nu e nimic dezonorant in asta, afilierile sale ideologice sunt cunoscute iar un interviu la ziar nu e tocmai locul in care putea oferi o addenda metodologica.

    Acestea fiind spuse, 15% are sanse sa fie mai aproape de realitate decat uluitorul 73% din sondaj. Asta pentru ca esantionul a fost facut pentru a fi „multi-stratificat, probabilistic, reprezentativ la nivelul populatiei adulte din Romania”.

    Dintre acestia cam 50% ar fi rural iar din cei 50%, 80-90% traiesc din exploatatii de subzistenta (procentul depinde depinde de cine e intrebat). Nu vreau sa pictez aici in culori sumbre: ruralul beneficiaza de subventii de stat, europene si chiar private (bani de la copii din afara). Dar intreaga discutie cu clasele de jos, sus si mijloc, asa delicata cum e ea, se poarta pe cel mult 60% din populatia Romaniei.

  2. Andrei,

    Am citit si eu descrierea laconica a esantionului din studiu, insa daca chiar include si partea rurala e o problema, pentru ca populatia rurala core, ca sa zic asa, se ridica la circa 40% – sau +, fara pensionari care s-au mutat la tara, medici rurali, unele cadre didactice rulrale, politisti, chiar preoti sa zicem etc. Oricum as privi lucrurile, imi vine cam greu totusi sa cred ca circa 15% dintre tarani, mandri sa isi zica tarani – si care nu au fost niciodata decat cel mult mecanici la CAS, unii, putini, dintre ei – si-au zis deodata middle class, ori ca au vreo intrebuintare a notiunii, deşi – aşa cum spui – mulţi nu o duc chiar rău mai ales ţinând cont de subvenţiile din ultima vreme şi de fiscalitatea semnificativ mai scăzută de care beneficiază. E ori o problema de esantionare, ori o problema de aplicare a chestionarului si strangere a datelor in cazul in care „multi-stratificarea” include si ruralul, deci sondajul e cu totul neutilizabil – insa eu cred ca esantionul nu include rurale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s