Aspectele ne-juridice ale reprezentării la Consiliul European – și ale suspendării Răspunde

Nu am mai încercat să interpretez Constituția de multă vreme. Ultima dată când am făcut-o mi-am șocat puțin colegii de facultate. Aceștia credeau, în  bunul lor simț excesiv, că pentru speța în cauză trebuie găsită soluția „cea mai constituțională” în timp ce eu insistam că ne aflăm într-un punct mort în care Constituția ne lasă fără soluții.

Am învățat de atunci că sistemul constituțional înseamnă de fapt Constituția plus interpretările și cutumele ei de aplicare. Astfel o seamă de idei inovative ale actualului Președinte au devenit constituționale în urma validării lor; asta deși înainte de a fi gândite de președinte nimeni nu ar fi crezut că ele sunt în conformitate cu spiritul Constituției.

Merită de aceea văzut dacă recenta declarație a Parlamentului are potențialul de a a duce o modificare similară.

Atribuțiile fiecărei instituții (ați putea dori să săriți această parte)

Să începem cu atribuțiile Președintelui în politica externă. Articolul  80 susține că

(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.

În interpretarea domnului Băsescu am auzit expresia „singurul care reprezintă”. Ori, nu este tocmai corect. Nicăieri nu apare cuvântul „singur”. În plus, știm că și ambasadorii reprezintă România. Ei sunt numiți de Președinte însă nu acționează în numele acestuia.

Apoi, ideea de reprezentare este, în sine, oarecum vagă. Articolul 91 enumeră atribuțiile specifice în mod oarecum limitativ.

(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege.

(2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.

(3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.

Deci dacă la Consiliul European s-ar semna tratate sau documente asimilate ar trebui să fie prezent Președintele – dar dacă doar s-ar negocia atunci un reprezentatnt al guvernului ar fi mai potrivit. Desigur această distincție nu ne ajută prea mult.

Președintele încearcă zilele acestea să susțină că întâlnirea Consiliului are un rol „pur reprezentativ”, fără tratate, decizii sau negocieri și de aceea el este cel mai îndreptățit să reprezinte România. Dar, la nivel faptic această afirmație este o enormitate. Consiliul European este – de facto – organismul cu cea mai mare putere de decizie. La nivel de formulări lucrurile stau mai complicat, dar nu mult. Domnul Băsescu citează documente care descriu activitatea consiliului European ca „impulsionare”. Dar nu eticheta ne interesează pe noi ci ceea ce se întâmplă acolo.

Să dau un exemplu. Dacă UE ar denumi în documentele sale culoarea #94006B sub numele de turcoaz, ce obligatii am avea noi? Desigur, nu sa aplicăm legea la culoarea turcoaz ci la #94006B (adică magenta).

Dar să ne uităm puțin și peste atribuțiile guvernului, conform articolului 102

(1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.

De aici se pot deduce două alternative. Fie Președintele reprezintă, fără prea multă creativitate, politica externă pe care Guvernul o realizează în conformitate cu programul votat de Parlament. Fie între cele două instituții trebuie să existe o formă de colaborare. Spune același articol 102:

(2) În îndeplinirea atribuțiilor sale, Guvernul cooperează cu organismele sociale interesate.

Este de-a dreptul spectaculos cum Constituția are un capitol întreg despre coordonarea Guvernului cu Parlamentul pe când în relația dintre Președinte și Guvern nu are decât alineatul lăptos din care am citat deasupra.

Funcționalitate, raționalitate și interes național

Până aici nu v-am confirmat decât ceea ce probabil știați: Constituția este la acest capitol ambiguă și aproape inutilă. Dar am considerat necesar să scriu câteva paragrafe ca să mă asigur că nu vă încredeți în vre-o virtute mistică a documentului. Acuma să trecem la declarația Parlamentului reunit:

Având în vedere că atribuțiile președintelui și Guvernului în domeniul afacerilor europene sunt partajate, în materie de politică europeană, de apărare și securitate, precum și în politica externa comuna a UE, este constituțional și funcțional [s. mea] ca președintele României sa aibă precădere în a reprezenta România. În materie economică, socială, bugetară, referitoare la fondurile europene, aderarea la Schengen, precum și în alte aspecte executive este constituțional și funcțional [idem] ca primul-ministru al României sa aibă precădere în a reprezenta România.

Bun, avem recunoașterea ambiguității, avem o concluzie soft (precădere nu exclusivitate), dar, mai ales, avem argumentul funcționalității. În opinia mea textul declarației ar trebui citit așa: „este constituțional (adică nu contrazice Constituția) și funcțional (adică asigură o funcționare optimă)”. Am văzut deja că orice soluție ar fi probabil constituțională sub acest aspect. Dar are Parlamentul bază juridică să invoce  funcționalitatea? – Poate că da. Spune articolul 80:

Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice [s. mea] În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.

Atenție, nu funcționarea legală ci bună, adică acea funcționare care produce efecte dezirabile. Nu pare mare lucru dar este singurul articol pe care l-am putut găsi care să împiedice Președintele să facă abuz de drepturile sale. Pornind de aici Guvernul poate argumenta că (1) buna sa funcționare presupune să reprezinte România la Consiliul European și (2) societatea cere statului ca domnul Ponta să meargă la Bruxelles și de aceea Președintele trebuie să medieze această problemă.

Argumentul poate fi încercat chiar dacă reprezentarea la Consiliul European ar fi în atributul Președintelui. Se poate argumenta că, dacă este în interesul public (buna funcționare a instituțiilor), atunci domnul Băsescu ar trebui să îl delege pe domnul Ponta. Acest argument ar putea fi construit în ideea că medierea (spre deosebire de arbitraj) presupune compromis și de aceea Președintele ar trebui să fie flexibil în relația sa cu societatea.

Un singur aspect mai rămâne de clarificat: de ce „declarație” și nu un document cu forță juridică. Desigur, dorința de a ocoli CCR ar putea juca un rol dar Curtea nu poate fi evitată la nesfârșit. Este util să ținem cont că Parlamentul are o autoritate redusă supra Președintelui și nu îi poate dicta acestuia ce acțiuni să facă/ nu facă în viitor. Însă  pentru acțiuni trecute Parlamentul poate folosi suspendarea ca sancțiune politico-juridică, sub validarea referendumului.

(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat […]

Astfel, este corect să asimilăm un Parlamentul unui organism de control. El nu are drept de a cenzura un comportament al Președintelui înainte de a se întâmpla, dar poate să îl sancționeze post-factum. Iar o poziție oficială a organismului de control  îl poarte ajuta pe cel controlat să înțeleagă ce se așteaptă de la el. Dacă decide să nu se conformeze o face în cunoștință de cauză, fără scuza unei simple erori

Concluzii și consecințe

Astfel USL are un caz cu care poate merge la referendum. Probabil că pe măsură ce discuția avansează se va încerca găsirea de argumente legale conform cărora Constituția prescrie într-un mod mai direct cine unde trebuie să meargă. Dar declarația Parlamentului oferă o bună poziție de retragere: chiar dacă Președintele ar avea formal acest drept, Parlamentul argumentează că este în interesul public să îl delege.

În logica unor modificări ulterioare ale regimului constituțional, declarația actuală poate fi citită astfel: Drepturile constituționale, mai ales când sunt ambigue, trebuiesc interpretate în funcție de interesul național (raționalitate+gravitate). Acolo unde este cazul, Parlamentul își rezervă dreptul de a defini acest interes național și să își exercite atribuțiile de control al altor puteri în funcție de aceste definiții.

Desigur, lipsește din declarație orice referire la sancțiune. Dar Parlamentul nu are un drept specific de a impune propriile sale definiții ale interesului național sau raționalității. De aceea, aceste definiții au sens practic doar în măsura în care, implicit, ele sunt folosite ca guidelines pentru potențiale sancțiuni.

Sunt curios dacă se va merge mai departe pe această linie. Ideea unui control de oportunitate al Parlamentului asuprea Președinției nu apare explicit în Constituție. Și totuși, fără ea, Președintele ar avea o marjă largă în care poate abuza de propriile puteri.

Andrei Tiut

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s