Octavian Manea a comentat pentru Revista 22 evoluției din Marea Chinei de Est

La 23 noiembrie, orele 10 dimineață, Ministerul Apărării de la Beijing a anunțat activarea unei zone de identificare aeriană deasupra Mării Chinei de Est. Noul perimetru se exinde și asupra in­sulelor Senkaku, revendicate de China, dar care din punct de vedere legal aparțin Japoniei. Astfel, aeronavele care zboară în această zonă sunt obligate să depună anticipat planurile de zbor și să se identifice la autoritățile chineze. În cazul unui refuz, Beijingul urmând să trimită avioane de luptă pentru a le intercepta. Peste noapte și din câteva mișcări pe hartă, Beijingul retușase statutul unui teritoriu suveran. Oare urmează Marea Chinei de Sud?

Probabil că sunt puțini oamenii care pot spune că înțeleg comportamentul Chinei. Dar cu siguranță pe orice listă scurtă se află Lee Kwan Yew, fondatorul statului Singapore. Așadar, să încercăm să vedem re­giunea prin ochii săi. Ar putea fi un exer­cițiu care să facă un pic de lumină în dis­puta privind insulele Senkaku.

Ceea ce îl îngrijorează pe Lee Kwan Yew este concepția despre lume a noilor generații de lideri chinezi care se pregătesc să intre în scenă, formați în spiritul istoriei „Regatului de Mijloc“, al unui naționalism deseori militant, o lume în care China era puterea dominantă în regiune, iar celelalte state erau percepute ca vasale. În plus, găsește cultivarea „mândriei nemăsurate și a patriotismului într-o Chină restaurată“, ca fiind o combinație potențial volatilă. El vede politica internațională ca pe o competiție unde una dintre constante este dată de con­vingerea că „natura umană, oricât de regretabil ar fi, este inerent vicioasă“ și trebuie să avem permanent în vedere moderarea ten­ta­țiilor, a predispozițiilor vicioase. Un exemplu local îl oferă pretențiile teritoriale pe care Beijingul le asumă în Marea Chinei de Est, dar și în Marea Chinei de Sud. În acest con­text, este convins că prudența și mai ales pacea și stabilitatea în regiune „dictează existența unui echilibru de putere în Asia-Pacific“, mai ales sub forma men­ți­nerii prezenței militare americane în regiune. Astfel se explică de ce Singapore a devenit între timp o piesă esențială în puzzle-ul rebalansării spre Pacific a Administrației Obama.

Dar dacă mișcarea Beijingului împotriva in­sulelor Senkaku este menită să testeze limitele până unde își poate împinge perimetrul pretențiilor sale regionale? Sau credibilitatea garanțiilor de securitate și a reacțiilor americane în cazul unui teritoriu cu importanță în cele din urmă marginală? De la Washington, comportamentul Chi­nei este văzut ca fiind o secvență dintr-un tipar mai extins, al cărui scop este „evitarea unei confruntări militare directe, prin testarea a ceva ce nu contează foarte mult pentru noi, dar tinde să fie foarte important pentru un aliat. În cele din urmă, este un test de voință. Ceea ce con­tează este răspunsul, slab sau ferm, care îi va transmite inițiatorului cât de mult poate să preseze data viitoare, în altă parte“, spune profesorul Jakub Grygiel de la Universitatea Johns Hopkins. Probabil că nu este deloc întâmplător faptul că ac­țiunea Chinei vine într-un moment de slăbiciune a Statelor Unite în regiune. Iar în relațiile internaționale, percepția contează. În ciuda discursului rebalansării, mesajul pe care Washingtonul îl transmite astăzi este unul de blocaj instituțional, consensul bipartizan de politică externă articulat după 1945 se clatină serios, susținerea publică pentru o politică externă intervenționistă este tot mai redus, iar sechestrul bugetar al Pentagonului are deja un impact imediat asupra gradului de pre­gătire operațională a forțelor americane. Toate aceste ingrediente alimentează percepția și teza declinului SUA. Putem să contăm pe SUA? Vor veni SUA în ajutorul nostru? Mai are Washingtonul banii nece­sari pentru a rămâne o superputere militară high-tech? Sunt întrebările articulate formal și informal de aliații din Pacific. Tocmai de aceea, răspunsul Washing­to­nului a fost unul pe măsură: ferm și atent calibrat. Pentru John Kerry, întreaga miș­care reprezintă o „încercare unilaterală de a schimba status-quo-ul în Marea Chinei de Est“. De departe cea mai interesantă a fost reacția șefului Pentagonului, Chuck Hagel: vorbim de o „acțiune unilaterală gândită să schimbe statu-quo-ul în regiune“, reamintind însă de faptul că articolul 5 al Tratatului Reciproc de Apărare dintre Japonia și SUA se aplică și in­sulelor Senkaku. Ulterior anunțului chinez din 23 noiembrie, două bombardiere americane de tip B-52 au survolat con­tro­versatul spațiu, ignorând pretențiile chi­nezilor.

Episodul de săptămâna trecută ar putea să constituie doar o mostră într-un efort complex de socializare, în care puterea do­minantă (SUA) și cea aflată în ascensiune (China) conturează un nou modus operandi testând și învățând limitele a ceea ce este permis. Pe termen lung, miza celor doi actori este evitarea a ceea ce în relațiile internaționale se numește „capcana lui Tucidide“. Metafora amintește de resorturile structurale ale conflictului peloponeziac unde, în cele din urmă, „ascensiunea Atenei și teama Spartei au făcut războiul inevitabil“.

Octavian Manea