România și miza amenințărilor rusești 3

081101-N-0000X-003

Operaționalizarea scutului anti-rachetă de la Deveselu, găzduirea unor eșaloane de comandă ale NATO și sporirea aplicațiilor aeriene, terestre și navale ale SUA și ale alianței în România nu puteau să nu rămână fără o replică adecvată din partea Federației Ruse pe fondul războiului din Ucraina. Luna aprilie a debutat cu o serie de amenințări venite din partea Kremlinului, și aproape săptămânal un oficial rus a ieșit și a criticat politica externă a României, emițând avertisment mai mult sau mai puțin voalate privind o potențială utilizare a forței.

Primul care a „punctat” a fost Aleksander Lukașevici, purtătorul de cuvânt al ministerului de externe rus, care pe 2 aprilie a declarat că  suplimentarea forțelor NATO pe teritoriul României va fi urmată de consecințe pe care însă nu le-a detaliat. Lukașevici a avut o nouă ieșire împotriva României pe  8 aprilie, când a criticat din nou decizia Bucureștiului de a găzdui trupe ale NATO pe teritoriul său și a acuzat că devenim o nouă bază a SUA și a alianței la granițele Rusiei.

După Lukașevici, a urmat șeful statului major al armatei ruse, Valeri Gherasimov, autorul doctrinei războiului hibrid, care a declarat că „puterile non-nucleare care vor găzdui elemente antirachetă au devenit obiective prioritare ale reacției militare a Rusiei”.  Declarația generalului rus este destul de vagă în privința mijloacelor ce vor fi utilizate pentru a riposta împotriva sistemelor antirachetă din România și Polonia încât să ne ducă cu gândul la arme nucleare.

Schimbările recente introduse în strategia militară a Federației Ruse fac mai ușoară utilizare armelor nucleare, chiar și împotriva statelor care nu le posedă, iar armata rusă s-a antrenat în ultimii ani folosind scenarii care prevăd utilizare de arme nucleare tactice. În 2009 în cadrul exercițiului Zapad 09 armata Federației Ruse a simulat un atac nuclear  asupra Varșoviei, deși aplicația fusese caracterizată ca fiind una anti-teroristă!

Analiștii occidentali susțin că doctrina militară a Rusiei a evoluat într-o direcție similară doctrina „ripostei masive” a SUA și NATO în prima etapă a Războiului: riposte nucleare tactice asupra posibilelor atacuri asupra teritoriului național. Această „inovație” se datorează deficiențelor de înzestrare și de personal ale forțelor armate ale Federației Ruse și a incapacității economice și tehnice de a se adapta „revoluției în domeniul afacerilor militare”.  Deși sunt câteva domenii militare unde Federația Rusă și-a conservat avantajele competitive cu occidentul, ba chiar și le-a consolidat, per total forța militară a Federației Ruse este sub nivelul celei a URSS, iar numai posesia unui arsenal nuclear generos mai aduc aminte de statutul de mare putere al Kremlinului.

Tuturor acestor declarații belicoase le-au răspuns oficiali români, cât și cei ai NATO și ai Statelor Unite. Scopul acestor amenințări și avertismente cât se poate de publice venite din partea Rusiei este să creeze anxietate în rândul opiniei publice și disensiuni între decidenți pe de o parte, și populație pe de altă parte. Amenințările rusești sunt direct proporționale cu poziția politică și strategică a României în regiune: un pivot occidental și american. Percepția Kremlinului este rezumată perfect de Aleksander Lukașevici:

De fapt, este e o transformare secvenţială a acestei ţări într-un alt cap de pod pentru Statele Unite şi NATO, în apropiere de graniţele Rusiei. Am comentat în repetate rânduri asupra acestor iniţiative luate de statele membre NATO, sesizând maniera lor conflictuală şi subliniind inadecvarea şi redundanţa lor, atât militară, cât şi financiară. Suntem tentaţi să credem că, dorind să crească în ochii strategilor din Alianţa nord-atlantică,  autorităţile actuale de la Bucureşti îşi doresc să sacrifice menţinerea stabilităţii în regiunea Mării Negre, din motive tactice.

Perspectiva unui potențial război cu  Rusia cuplată cu războiul din Ucraina,  a fost considerată de Kremlin probabil, ca fiind destul ca să creeze îndoieli în rândul opiniei publice din România în legătură cu direcția politicii externe.

Tipul acesta de presiuni diplomatice însă sunt contraproductive și sfârșesc prin a crea un consens național împotriva potențialului agresor. Sondajele de opinie arată că în jur de două treimi dintre români percep Rusia ca pe o amenințare la adresa țării lor, iar doar 5,2% din români doresc reorientarea politicii externe spre Kremlin. Dacă Rusia chiar ar dori să fie percepută pozitiv de mai mulți români, amenințările cu utilizarea forței sau avertismentele diplomatice brutatele sunt primele care ar trebui să dispară din „arsenalul” diplomației publice rusești. Apoi atât guvernul României cât și președintele Klaus Iohannis sunt pro-americani, pe cale de consecință impactul asupra politicii externe românești este deci zero.

Mk 41 VLS

Mk 41 VLS

Ceea ce este notabil în privința atacurile diplomatice rusești la adresa României, cel puțin în ultimul an, este concentrarea asupra sistemului antibalistic ce urmează să fie operaționalizat  la Deveselu. Acest aspect este unul „normal” având în vedere că anul acesta baza de interceptoare din România urmează să devină operațională. Kremlinul a început să promovează ideea că acesta ar fi un sistem ofensiv și că ar contraveni Tratatalui INF care interzice desfășurare rachetelor de croazieră și balistice cu baza la sol cu o rază de acțiune mai mare de 500 km. Piesa de rezistență a acestei acuzații pe care Rusia o răspândește este faptul că lansatoarele de Deveselu sunt identice cu cele de pe navele americane, respectiv Mk 41 VLS,  care pot fi utilizate pentru a lansa rachete de croazieră Tomahawk, și prin urmare instalația ar fi ilegală, chiar dacă aceasta adăpostește interceptori antirachetă!

Răspunsul Washington-ului la acuzațiile Kremlinului nu au întârziat să apară. Frank A. Rose subsecretar de stat pentru controlul armamentelor în cadrul Secretariatului de Stat:

Poate ați auzit de acuzațiile Rusiei care pun sub semnul întrebării respectarea clauzelor Tratatului INF de către sistemul Aegis Ashore… Sistemul Aegis Ashore nu poate lansa rachete de croazieră deoarece nu are instalate software-ul, sistemul de control al focului, echipamentul și infrastructura de sprijin necesare executării unei astfel de misiuni.

Dacă Rusia ar fi deschisă cooperării pe tema protejării Europei de atacurile cu rachete balistice atunci ar putea fi organizat un regim de inspecții al bazelor anti-rachetă din România și Polonia care să îndepărteze suspiciunile în privința utilizării acestora în alte scopuri decât cele declarate. Însă Rusia nu este interesată în momentul de față de o asemenea evoluție și în plus, interesul Kremlinului este să abată atenția de la propriile încălcări ale regimului INF.

Ideea că scutul antirachetă care va asigura protecția europei de atacuri cu rachete balistice provenite din Orientul Mijlociu ar reprezenta un sistem sistem strategic ofensiv reprezintă o poziție mai veche a diplomației rusești. La baza acestei acuzații stă percpția, eronată, că interceptoarele ce vor fi staționate în Polonia și România reprezintă o tentativă de a neutraliza arsenalul nuclear rusesc. Rachetele SM-3 utilizate de sistemul care va asigura protecția Europei de atacuri cu rachete balistice nu au capacitatea de a intercepta rachetele balistice intercontinentale ale Forțelor de Rachete Strategice ale Federației Ruse. Însă Kremlinul percepe dezvoltarea sistemelor antibalistice de către SUA, chiar dacă acestea sunt limitate doar la protejarea de atacuri cu rachete balistice cu rază scurtă, medie sau intermediară de acțiune, ca o tentativă de subminare a capacității sale nucleare și de obținere, în viitorul nu foarte îndepărtat, a unei capabilități de a lansa atacuri nucleare cu impunitate (first strike capability).

Semnalul că Statele Unite se îndreaptă spre un asemenea scenariu a fost dat de denunțare în 2001 a Tratatului Anti-Balistic convenit în 1972 – sau cel puțin așa a fost interpretată această evoluție la Moscova. În paranteză trebuie spus că Federația Rusă dezvoltă la rândul său sisteme anti-aeriene care au capabilități împotriva rachetelor balistice destul de generoase – este vorba de sistemul S-400 Favorit și S-500 Samoderjeț (aflat încă în proces de dezvoltare).

Iskander-K_launcher

Tratatul INF nu a fost niciodată agreat de autoritățile militare de la Moscova deoarece elimina sisteme de armament considerate a fi utile atât în rol defensiv cât și ofensiv. Frustrarea decidenților ruși a continuat pe măsură ce state din vecinătatea Rusiei – Iran, Coreea de Nord și Republica Populară Chineză – au dezvoltat sisteme balistice cu rază medie și intermediară de acțiune, unele dintre acestea dotate cu ogive nucleare. Rachetele balistice tactice au fost utilizate de Rusia cu succes în timpul războaielor din Cecenia și Georgia, compensând astfel deficiențele arsenalului rusesc de arme inteligente. Acuzele americane împotriva Rusiei vizează dezvoltarea sistemului Iskander-K, o variantă dotată cu rachete de croazieră a sistemului de rachete balistice tactice Iskander (care de altfel se apropie de raza maximă de acțiune permisă de tratatul INF pentru astfel de arme și ridică semne de întrebare dacă respectă prevederile acestuia). Iskander-K ar putea fi utilizat ca o contrapondere împotriva sistemului anti-rachetă american din România și Polonia, care este vulnerabil la atacurile cu rachete de croazieră sau la atacurile aeriene.

Statele Unite au acuzat public Federația Rusă anul trecut că nu și-a respectat obligațiile ce-i revin și a dezvoltat o variantă a sistemului de rachete Iskander care nu respectă prevederile Tratatului INF. SUA a început să bănuie că Rusia nu-și respectă obligațiile asumate încă din 2011, însă primele acuzații oficiale au fost făcute publice abia în 2014, pe fondul tensiunilor diplomatice generate de războiul din Ucraina. Așa că Rusia acum încearcă să abată atenția de la programul său de înarmare ce contravine unuia dintre principalele instrumente de control al armamentului strategic semnate între SUA și URSS, și să arunce responsabilitate în tabăra Washington-ului și a aliaților săi.

George VIŞAN 

O variantă a acestui articol a apărut și în Revista 22

Anunțuri

3 comments

  1. Putin a spus mai demult ca tratatul INF nu mai serveste intereselor Rusiei. Iar SUA probabil refuza sa acorde garantii Rusiei ca nu va folosi scutul antiracheta impotriva ei tocmai cu gandul la acea afirmatie. Nu stiu in ce masura afirmatia lui Putin reprezinta o retragere formala din tratatul INF.

  2. Problema nu sunt / nu au fost declaratii. Semnale ca rusii nu erau multumiti de regimul INF existau dinaintea sa vb Putin sau de instalarea scutului. Apoi mai era utilizarea in Cecenia si Georgia a sistemelor de rachete tactice.

    • Pai si atunci crezi ca sunt sanse ca rusii sa foloseasca argumentul ca se simt amenintati de prezenta scutului, ca motiv sa se retraga formal din tratatul INF?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s