Luni 27 mai, am participat la conferința „Securitatea alimentară și a resurselor de apă: între perspective europene și realități naționale” organizată de Institutul European din România. În contextul discuțiilor legate de revizuirea constituției, mi-a atras atenția o remarcă făcută în timpul conferinței de consilierul prezidențial pentru securitate națională, Iulian Fota, care a afirmat că actuala Strategie de Apărare Națională este de fapt o strategie de securitate.
Afirmația pare absurdă și bizară, dar Iulian Fota a venit cu o precizare utilă: în Constituția României nu se face referire la strategia securitatea națională, ci doar la apărare. Așa ca s-a luat hotărârea ca documentul adoptat în 2010 sub titlul de Strategia Națională de Apărare să fie de fapt o strategie de securitate națională (în mod bizar documentul anterior acestuia și redactat în 2007 se cheamă Strategia de Securitate Națională). Motivația din spatele acestei hotărâri a fost faptul că dacă documentul ar fi intitulat „strategie de securitate națională” ar putea fi atacat la CCR, iar curtea să decidă că este neconstituțional. Subtitlul strategiei sugerează în mod explicit faptul că avem de-a face cu o strategie de securitate, inspirată de conceptul securității umane: „Pentru o Românie care garantează securitatea și prosperitatea generațiilor viitoare”.
Securitatea națională și apărarea națională sunt lucruri diferite. Astfel prin securitate națională se înțeleg problemele de securitate ale unei națiuni, politicile și programele de rezolvarea ale acestor probleme și, de asemenea, procesul guvernamental prin care aceste programe sunt formulate și realizate (Smoke 1987:301). Apărarea națională se distinge de securitate națională prin scopul final urmărit – apărarea în fața agresiunii unui inamic extern – și la nivel de mijloace – securitatea națională angajează toate resursele de care dispune un stat, în timp ce apărarea presupune utilizarea mijloacelor militare de care dispune un stat (Zulean 2007: 43). Aceste distincții sunt importante la nivel teoretic și practic, confuzia între aceste concepte, la nivel de politici publice, având un impact negativ direct asupra întregii strategii naționale a unui stat.
Articolul 119 din actuala Constituție, care stabilește funcțiile CSAT-ului menționează clar apărărea națională/a țării și securitatea națională, iar legea de funcționare a acestei instituții dispune la Articolul 4 că rolul CSAT-ului este să propună strategii de securitate și apărare națională. Având în vedere contextul politic din ultimii ani și pozitivismul juridic excesiv al dreptului românesc, acest cadru legislativ poate că este insuficient pentru a formularea unei strategii de securitate și punerea ei în aplicare. Este necesară atunci clarificarea atribuțiilor CSAT la momentul revizuirii constituției – astfel să se faca referință în mod explicit la strategia securitate națională și la strategia de apărare națională. De asemenea numele CSAT ar trebui schimbat, acesta fiind anacronic, în CNS – Consiliul Național de Securitate.
Trebuie precizat că există la nivel oficial și parțial în literatura de specialitate publicată în România o reținere în utilizarea sintagmei securitate națională, datorită presupusei asocieri cu activitatea Departamentului Securității Statului în perioada regimului comunist, și în general expresia a fost echivalată cu „siguranța națională”, ce are însă o semnificație diferită din punct de vedere teoretic față de securitatea națională, referindu-se în general la activitatea serviciilor de informații.
*
Astfel am aflat că România a reușit să stabilească un precedent teoretic și politic important: a reunit într-un singur document programatic de politici publice două concepte diferite: strategia de securitate și cea de apărare națională, și le-a făcut interșanjabile.
Civitas Politics 
Concluzia trasa de autorul articolului este foarte logica si bine argumentata. Explicatiile domnului Fota nu fac decat sa scoata in evidenta modul in care se trateaza probleme fundamentale legate de soarta tarii. Pentru a se trece (dupa parerea unora) de niste scapari legislative (prevederile constitutionale) facem compromisuri pe principiul „lasa ca merge si asa”. Se creeaza confuzii si toata constructia ulterioara de acte normative programatice sau legislative poate fi greu de adus la normalitate daca se realizeaza pe premize confuze.
Securitatea nationala, conceptual, este starea lipsita de pericole (amenintari) in care sa se gaseasca societatea (poporul) pentru a isi desavarsi aspiratiile. Se includ, in mod firesc, si masurile luate de structurile responsabile din stat pentru asigurarea acestei stari.
Deci la baza tuturor altor politici – aparare, siguranta, politica externa, economica etc – sta strategia de securtiate nationala (SSN). Toate aceste politici decurg din modul in care se difineste strategia de securitate. Deasupra SSN trebuie sa existe o viziune (care in Romania lipseste), adica cum dorim noi romanii sa arate societatea romaneasca si care sa fie locul in lume al tarii peste o perioada de timp (sigur ca ceva mai lunga poate 25-30 ani ar fi rezonabil). Pornind de la viziune se defineste strategia de ajungere la aceste obiective, un rol foarte important revenind strategiei de securitate. Nu am vazut pana in prezent un studiu pertinent ( efectuat de institute de studii ) care sa analizeze evolutiile cele mai probabile pe plan mondial si modul de conexare a Romaniei la aceste evolutii. Sigur ca se lucreaza pe scenarii posibile.
Apoi un document programatic bazat pe aceste studii, sa zicem „Romania 2050. Viziunea” la care sa adere toate fortele politice ar trasa principalele cai de ajungere la aceste obiective. Acordul fortelor politice ar insemna ca indiferent de cine vine la putere va respecta obiectivele fundamentale.
Pe vremea lui Ceausescu stateam mult mai bine cu „viziunea” ( „Romania pe drumul construirii societatii socialiste multilateral dezvoltate si crearii conditiilor de trecere la comunism” – titlu relativ fiind redat din memorie). Acum nu prea avem viziuni deoarece traim in tara lui „asa vreau eu”.
O strategie de securitate nationala coerenta, consistenta si logica ar crea toate conditiile pentru definirea politicilor de aparare, externa etc, mentionate mai sus.
Elaborarea acestui document ar trebui sa fie responsabilitatea Presedintiei (CSAT), iar elaborarea politicilor sa fie responsabilitatea ministerelor si institutiilor de domeniu, iar aprobarea politicilor se va face de catre CSAT.
Pentru aparare ar insemna si un instrument solid de planificare a apararii cu obiective clare si termene precise pe termen mediu si lung, nu ca acum cand se definesc obiective de investitii dupa cum ii place fiecaruia care vine la putere.
Pentru a incheia, cred ca denumirea corecta a CSAT ar trebui sa fie Consiliul Securitatii Nationale (diferit de cea propusa de autorul articolului – Consiliul National de Securitate). Ar trebui sa se faca si niste modificari la regulamentul CSAT. Acum acest consiliu emite hotarari pe baza de unanimitate. Ar trebui ca CSAT sa faca doar propuneri catre seful CSAT – presedintele, acesta fiind in masura sa ia decizii tinand cont (sau nu) de hotararile membrilor CSAT.
Sa auzim de bine domnilor!
Pingback: Retrospectiva 2015: The Good, the Bad, and the Ugly. Cele mai controversate legi | Politic Scan