Dezbaterea despre viitorul Europei mi s-a părut pentru multă vreme a fi un lucru oarecum neesenţial. Într-un mod destul de evident, oricât de rău ar fi fost în Europa, nu putea fi mai rău decât într-o Românie lăsată de capul ei. şi apoi, nu poţi modifica regulile unui club în care tu nu eşti parte.
Lucrurile acestea însă se schimă odată cu intrarea efectivă în Uniune, iar timpul scurs de la discutarea tratatului fost „constituţional” ar fi fost o ocazie foarte oportună de dezbatere. Dacă aşa ceva ar fi existat în societate (fie ea şi „civilă”), eu aş fi fost alături de cei care nu se entuziasmează de modul în care tratatul construieşte o Europă puternică la nivelul politicii globale.
În acest text voi discuta despre forţa UE în termeni de funcţionalitate, avantaje competitive şi, nicidecum în ultimul rând, resurse. La final voi construi o comparaţie între ceea ce eu consider că ar fi un exemplu de succes al politicii europene şi actuala stare de stagnare.
Pentru a avea o politică mai funcţională vom avea, se speră, un ministru de externe european, rolul acestuia fiind de a exprima politicile comune ale UE şi interesele comune care stau la baza lor. Problema este însă că un interes comun acceptat pur şi simplu nu există. Dacă, printr-o eroare de documentare a mea acest interes există, rămâne totuşi sigur că nimeni nu a întrebat cetăţenii Europei dacă ei converg înspre acest interes. Asta face, în opinia mea, ca principiile de politică externă să fie mai puţin legitime decât steagul cu 12 stele galbene.
Nevoia unui avantaj competitiv vine din faptul că puterea dominantă a lumii contemporane, SUA, nu este ostilă Europei (şi viceversa). Pe scurt UE este obligată să întreacă Sua deoarece nu poate şi nici măcar nu vrea să o distrugă. Acest avantaj competitiv, ca mijloc de a promova interesele comune Europene lipseşte şi el.
Cuvintele cheie care par a-l înlocui sunt „multipolarism” şi „soft power”. Însă multipolaritatea e un scop, nicidecum un mijloc; realizarea ei ar consuma, mai degrabă decât produce resurse.
Totuşi soft power ar putea fi un concept care să diferenţieze Europa de America. Doar că eficacitatea acestui concept nu e dovedită de nici o aplicare practică în ultima vreme. Merită să ne gândim aici că soluţia americană la problema Irakului (despre care acum ştim că este un eşec) ar fi fost mai greu de impus dacă ar fi existat o alternativă europeană viabilă (alta decât statul degeaba).
În sfârşit, rămâne problema resurselor (militare şi economice). Prin conceptul de soft power, UE pare să favorizeze aparent utilizarea de resurse şi pârghii economice în politica externă, în special ca ajutoare vs embargouri. Totuşi Uniunea are un buget limitat, iar statele membre au economii cu unele probleme de competitivitate. Astfel, UE este dispusă să ceară eforturi economice comunităţii internaţionale, fără a fi neapărat în prima linie a donatorilor şi fără a se aventura într-un proiect înainte ca alte puteri, şi în special SUA, să fie alături. (O excepţie parţială la acest paragraf este problema poluării).
Pentru partea militară lucrurile stau poate chiar mai prost. Prin comparaţie cu SUA, Europa cheltuieşte mai puţin pe înarmare şi mai mult pe protecţia socială. Aceasta este o opţiune extrem de legitimă, dar care limitează cantitatea de forţă disponibilă. Mai mult, chiar şi din punct de vedere al opiniei publice europene, folosirea forţei este mai dificilă.
Cel mai amuzant este că UE are la activ un succes colosal în politica externă, şi anume integrarea însăşi. Integrarea s-a făcut pe baza unei metode funcţionale de decizie care nu a fost centralizată dar a mers pentru că s-a bazat pe un consens asupra interesului comun. Avantajul competitiv şi unicitatea conceptului sunt, iarăşi, indiscutabile. În sfârşit integrarea e beneficiat de o cantitate semnificativă de resurse economice şi de know-how transferate înspre Est.
Astfel, Europa nu este neapărat paralizată, atâta vreme cât acceptăm că politica externă Europeană se adresează altor probleme şi trebuie măsurată cu alte standarde decât cea tradiţională. Totuşi, tratatul se scrie ca şi cum această diferenţă nu ar exista, iar Europa ar trebui să concureze oricând şi pe orice plan cu SUA, Rusia sau China. Fără să avem un interes comun clar definit, fără o doctrină specifică, fără resurse alocate.
De aceea, eu personal prefer o Europă relativ slabă, care se implică în proiecte pe termen lung (precum integrarea), mai degrabă decât să rezolve războaie.
Civitas Politics 
Eu sunt pasionata de Uniunea Europeana. Si cred ca succesul ei economic se va traduce cu timpul si in planul politicii externe.
E adevarat, nimeni nu a intrebat cetatenii UE daca ei converg spre un interes comun. Dar nimeni nu a intrebat nici pe cetatenii francezi atunci cand statul francez a fost propriu-zis consolidat daca converg spre un interes comun. Daca i-ar fi intrebat probabil ca raspunsul ar fi fost nu. Si chiar si in zilele noastre nimeni nu ii intreaba pe cetatenii nici unei natiuni daca converg spre acest interes. Dimpotriva, alegerile si dezbaterile caracteristice unui stat democratic dovedesc tocmai existenta unor viziuni multiple asupra interesului comun. As spune chiar ca aceasta multitudine de puncte de vedere este esentiala pentru o societate deschisa. Asa ca e foarte bine ca un interes comun acceptat pur si simplu nu exista. Si nici nu ar trebui sa existe.
Tot de aceea consider ca nu e nevoie ca SUA sa fie direct ostila UE pentru ca UE sa se constituie ca o forta pe plan mondial. Desi cele doua entitati nu se confrunta in mod clasic sau militar, totusi divergente exista. Un foarte bun exemplu il constituie problema ingalzirii globale. Spre diferenta de SUA, UE a avut mereu o pozitie activa in a promova reducerii emanatiilor de dioxid de carbon. Si a reusit cu timpul sa isi impuna punctul de vedere si sa cucereasca opinia publica (chiar americana) pentru pozitia ei. Un alt domeniu in care UE reprezinta un model este in ceea ce priveste ajutorul oferit tarilor in curs de dezvoltare. Este injust sa spui ca UE nu este in prima linie a donatorilor. Ajutorul oferit tarilor in curs de dezvoltare si conditionarea acestuia de anumite progrese indeplinite in drumul spre modernizare arata ca nu numai integrarea este un domeniu in care UE a reusit in domeniul relatiilor sale externe.
Poate ca tarile UE nu investesc foarte mult in bugetul armatei, dar SUA tot are mult de invatat. Iar dintr-un dialog intre doua viziuni diferite asupra lumii nu poate rezulta decat o intelegere mai buna asupra realitatii globale. De aceea eu cred in prezenta UE ca un actor puternic pe scena internationala este esentiala. Lumea in care traim a depasit din multe puncte de vedere realitatea care a dus la crearea statelor nationale. Economia a depasit de mult simplele granite ce diferentiaza natiunile. Iar UE este un exemplu cum noi structuri politice se pot adapta acestor noi realitati economice. Este totodata o sturctura in proces de foramare si consolidare. Poate ca drumul nu este lipsit de obstacole, dar eu cred ca duce inspre o Uniune puternica. Si cred in ea.
In general sunt de acord cu argumetele propuse de colegul meu de generatie Andrei Tiut – dar cu cateva paranteze.
1) In primul rand a vorbi de o politica externa a UE coerenta si consistenta e un pic fortat. UE este formata din 27 de state suverane, independente si nationale, si fiecare are propria sa agenda de politica externa. A coordona toate aceste agende ar fi un nonsens. Politica externa a UE probabil se va margini in viitorul apropiat la a gasi cateva teme de interes major (vezi Darfur, Iran sau Liban) si a actiona concertat cu alte puteri sau organizatii internationale pentru a le rezolva. O politica externa clasica, bazata pe conflict si cooperare, mi se pare o perspectiva indepartata in cazul UE si chiar nerelizabila. In general doar statele, si doar cele care au dobandit in timp statutul de mare putere au putut duce o asemenea politica.
2) Calcaiul lui Ahile al UE in plan international, ramane lipsa unui echilibru intre mijloacele soft si hard de putere. UE se pricepe foarte bine la partea de soft power politics, dar la power politics – nu conteaza practic. In prezent UE este inca dependenta de garantia de securitate a SUA si nu sunt semne ca elitele europene ar dori sa renunte la ea. Probabil ca daca SUA s-ar retrage de pe continent statele actuale membre ale UE s-ar intoarce la paradigma echilibrului de putere european – o perspectiva de-a dreptul urata pentru cei care au pus umarul la constructia europeana.
3) Imposibilitatea de a defini un interes comun al UE in plan de politica externa este exploatata de alti actori statali. Cel mai notoriu exemplu este Rusia si modul in care a reusit sa-si construiasca o baza de influenta in cadrul UE utilizand interesele divergente ale statelor membre in planul securitatii energetice….
4) Andrei argumenteeaza foarte concis ca cel mai de succes proiect de politica externa al UE a fost extinderea si integrarea. Dar dupa ultimul val de extindere, care a inclus Romania si Bulgaria intrebarea ramane: incotro? Daca acesta singurul succes major al UE in plan de politica externa atunci Uniunea chiar are o problema. Iar inventarea unui nou post birocratic la Bruxelles nu cred ca va schimba foarte mult acest lucru.
5) Andrei vorbeste de avantaje competitive. Care este avantajul competitv al UE? Piata comuna europeana, o piata inchisa si intens reglementata? Daca acesta este singurul avantaj atunci, in cazul unei economii globale bazate pe liber schimb (ce-i drept excesiv de reglementata in anumite cazuri – vezi produsele agricole), UE nu straluceste. In general firmele europene cauta protectia sau interventia statului de origina, si nu sunt foarte interesate de competitie. Mai mult semnalele date de curand de Franta imi dovedesc faptul ca cel putin o parte a statelor membre UE, doresc ca aceasta structura sa le protejeze economiile nationale de competitia de pe piata globala – nu sa le deshida si sa le faca mai eficiente. In cazul acesta UE chiar are o problema, cel putin in opinia mea.
E adevarat ca Uniunea ar dori o integrare „mai reusita”, dar „Uniunea ar dori” inseamna de fapt elita de la Bruxelles. Daca ne uitam numai putin la politica energetica, vedem cum fiecare stat se bate pentru el si atat; Marea Britanie are resursele ei in Marea Nordului, Germania face intelegeri cu Rusia pe spatele Poloniei, iar Italia construieste conducte cu Gazprom. In aceste situatii, rezonabile daltfel, inc are fiecare incearca sa „se scoata” cat mai bine, este greu sa vorbim despre o politica unitara. Desigur, in declaratii totul este roz, dar in fapte …nein/non. 🙂
Pentru Alina:
Exista definitii minimale ale interesului comun (codificate de exemplu de constitutii) ce intrunesc o adeziune suficient de larga. Pentru a avea SI consens SI societate deschisa este suficient ca acest consens sa nu fie sacnctificat, ci sa poata fi criticat oricand de oricine.
Mai mult, consensul genereaza legitimitate a guvernarii, iar legitimitatea insemna ca nu va fi nevoie de exces de forta (v., printre altii, Karl Jaspers). In acest sens exemplul furnizat de tine, cel al revolutiei franceze, este foarte potrivit. Lipsa legitimitatii a condus la varsari masive de sange (Teroarea, Vandeea, la limita chiar razboaiele napoleoniene). Desigur UE nu va omora pe nimeni in viitorul apropiat, dar excesul de reglementare e si el un exces de forta.
Pot sa fiu de acord ca pozitia asupra poluarii diferentiaza in mod substantial UE de SUA, doar ca deocamdata nu mi se pare o linie politica de mare succes; sa vedem ce va fi si in viitor.
Tu mai zici “Ajutorul oferit tarilor in curs de dezvoltare si conditionarea acestuia de anumite progrese indeplinite in drumul spre modernizare arata ca nu numai integrarea este un domeniu in care UE a reusit in domeniul relatiilor sale externe.”. Ai 2 exemple de suces la indemana?
Pentru George:
2) In general foarte de acord. Mai putin partea de revenire la balanta de putere, chestiune in care nu ma pronunt.
4) Aici as pune o nuanta semnificativa. Politicile UE de pana acum au semanat cu o oxidare lenta (dar eficace) mai degraba decat o ardere rapida. Faptul ca dupa aderare nu apare imediat o noua directie nu e o tragedie. Teoretic poate ca un asemenea proces a inceput, iar noi nu il vedem inca suficient de clar. Aici insa revenim la puctul 1) din textul tau: un asemenea gen de politici nu trebuie confundat cu politica externa “clasica”.
Pentru Bamse:
Exista un punct peste care interesul comun e mai benefic decat cel particular; din nefericire pt UE exista niste semnale care ar sugera ca Uniunea se afla acum sub acel punct. Cu atat mai important este sa se gaseasca interese (interne si externe) care sa fie motivante pentru statele membre.
“Ajutorul oferit tarilor in curs de dezvoltare si conditionarea acestuia de anumite progrese indeplinite in drumul spre modernizare arata ca nu numai integrarea este un domeniu in care UE a reusit in domeniul relatiilor sale externe.”. Ai 2 exemple de suces la indemana?
Da, Romania si Bulgaria :))). ca sa nu mai vorbim de cele care au intrat in UE in 2004. Si sa nu uitam acuma de Macedonia, sau FYROM, cum i se mai spune. Bine, ajutorul asta e de durata oricum, si succesul se masoara in multi ani, poate chair peste zece. Exemple in acest sens ar fi Libia for instance, sau Georgia, etc
Afara de tarile integrate, desigur, caci despre asta e vorba.
Despre celelate exemple as avea niste indoieli, dar poate e lipsa mea de informatie.