Mâna lungă a lui Chavez Răspunde

Manuel Zelaya, Evo Morales, Rafael Correa si Hugo Chavez la Summitul ALBA

În luna iunie s-au întâmplat câteva lucruri foarte interesante în America Latină, cu implicaţii globale aş zice. Mai intâi in Consiliul pentru Drepturile Omului al ONU, unde Cuba a fost răsfăţata adunării, dacă e să ne luăm după declaraţia oficială trimisă către presă pe 10 iunie. Potrivit acestui document, Cuba „era şi a rămas un bun exemplu al respectării drepturilor omului, incluzând drepturile sociale, culturale şi economice”. Puţin mai departe ne este amintit faptul că un embargo nedrept a pus beţe in roate dezvoltării acestei ţări, care şi-a continuat totuşi eforturile pentru protejarea şi extinderea drepturilor omului. Pakistan, Venezuela, Rusia, Bolivia, Uzbekistan, Belarus, Sri Lanka, China şi un lung şir de organizaţii angajate în numele drepturilor omului deplâng această stare de fapt şi laudă efortul dublu pe care Cuba l-a depus pentru a suporta aceste nedreptăţi şi a întări drepturile politice!, socio-economice, culturale. Spre sfârsitul raportului, poziţia critică a Human Rights Watch si a Centrist Democratic International aproape că pare stingheră. In orice caz, efectul disonant este maxim.

Al doilea eveniment din serie este ridicarea suspendării Cubei din OAS, după excluderea sa în 1962. Se implineşte a;adar aproape o jumătate de secol de sancţiuni împotriva unui regim autoritar cu un număr în continuare considerabil de prizonieri politici, a căror existenţă este foarte precară în închisorile cubaneze. Cu toate acestea, retorica majorităţii membrilor OAS-ului preferă să sublinieze corectarea unei nedreptăţi istorice împotriva acestei ţări. În acest sens, cea mai interesantă formulă a fost cea a preşedintelui Hondurasului, Jose Manuel Zelaya Rosales, cel care şi-a condus recent ţara în organizaţia patronată financiar şi moral de Chavez, ALBA. Zelaya a declarat cu această ocazie ca în sfarşit războiul rece a luat sfârşit, iar o nouă epocă este pe cale să înceapă in America Latină.

Ultimul eveniment din această suită îl are tocmai pe Zelaya ca principal actor. Pe 28 iunie, în miezul nopţii, acesta a fost ridicat de armată din patul prezidenţial, in pijamalele prezidenţiale, şi expediat cu un avion peste graniţă. Evident, memoria colectivă a politicienilor din întreaga lume a reactivat imaginea loviturilor de stat militare specifice Americii Latine, cu eventuala apariţie a unei junte şi/sau a unui caudillo care să refacă experienţa autoritară aparent revolută dupa valul de democratizări din anii 80. După condamnarea rapidă a acestui coup de către OAS, SUA a plusat cerând reinstituirea presedintelui de drept, iar UE a găsit în sfârşit în Honduras obiectul consensului său în materie de politică externă, formulând rapid o poziţie comună de condamnare a loviturii de stat şi exprimându-şi sprijinul pentru Zelaya. Apoi gesturile politice au început să se precipite. Hondurasul a fost suspendat din poziţia de membru al OAS, administraţia nord-americană a început discuţii pentru readucerea lui Zelaya, preşedintele Obama a pronunţat un discurs puternic la Moscova, incărcat de semnificaţii, în favoarea lui Zelaya, iar sancţiunile economice împotriva acestei ţări deja extrem de sărace au fost declanşate. Cu toate acestea, poziţia elitelor politice din Honduras rămâne una fermă, acuzându-l pe Zelaya de intenţia de a realiza el însuşi o lovitură de stat, cu sprijinul financiar al lui Chavez, care se pare că l-a ajutat să imprime buletinele de vot în vederea referendumului ilegal pe care acesta încerca totuşi să il forţeze. Intr-adevăr, armata a fost cea care l-a suit în avion pe Zelaya, dar generalii au acţionat la ordinul, perfect constituţional, al instituţiilor civile ale statului, Curtea Supremă şi parlamentul, în momentul în care acestea s-au sesizat că Zelaya acţionează neconstituţional, incercând să aducă atingere unui articol nerevizuibil din actul fundamental, anume posibilitatea de a candida pentru un al doilea mandat. Mai mult, simpla tentativă de a aduce atingere acestui articol îl delegitimează pe preşedinte, activând reacţia celorlalte instituţii in vederea apărării regimului constituţional en place.

Acestea ar fi, sumar descrise, poziţiile celor două tabere. Dincolo de disputa actorilor politici ai Hondurasului, reacţiile internaţionale sunt principalul catalizator al evenimentelor. In primul rând SUA, care a decis să se ralieze indignării exprimate de OAS. La Moscova, în fata tinerilor studenti ruşi ai New Economic School, Obama a declarat ferm că îl susţine pe Zelaya, în ciuda poziţiilor divergente cu privire la intrarea Hondurasului în ALBA lui Chavez, tocmai pentru că SUA susţine dreptul popoarelor de a-şi alege democratic liderii. Roberto Micheletti, fostul vicepreşedinte, deci noul presedinte numit de Congres în cazul morţii sau suspendării titularului postului, este aşadar un lider ilegitim. Cele mai multe comentarii din presa internaţională, printre care multi specialişti în afacerile Americii Latine, au observat foarte repede cât de inteligentă a fost această mişcare a preşedintelui Obama, care a contrat retorica antiimperialistă, antiamericană a lui Chavez, pentru că altfel acesta ar fi acuzat imediat SUA de implicare în afacerile interne ale Hondurasului. Această contrare ar mai fi, spun aceiaşi comentatori, una dintre măsurile luate de administraţia Obama în incercarea sa de a-şi recâştiga influenţa în America Latină, după ce mult timp a ignorat-o, lăsând-o pradă valului stângist-populist în frunte cu preşedintele venezuelan. Astfel, Obama s-a alăturat vocilor pro Zelaya ale unor Chavez, Daniel Ortega, Fidel & Raul Castro, doar câţiva dintre prietenii aşa-zis stângişti ai preşedintelui suspendat. Pentru a nu mai socoti OAS, prezidat de chilianul Insulza, delegitimată profund în ochii multor liberali latino-americani după slaba performanţă în arbitrarea conflictului între MAS-ul lui Morales şi partidele din opoziţie, în jurul aceleiaşi teme a rescrierii Constituţiei, într-un proces profund netransparent de votare a acesteia prin obstrucţionarea drepturilor opoziţiei.

Aici este de menţionat că Zelaya, deşi a câştigat alegerile reprezentând Partidul Liberal, mare proprietar şi membru al burgheziei, şi-a descoperit vocaţia socialistă în ultimii ani, integrând astfel tendinţa majoritară in ţările latino-americane. Astfel şi-a descoperit domnul Zelaya iubirea pentru săraci, condamnând burghezia locală mână în mână cu imperialismul american, a reuşit să mărescă salariul minim (ceea ce a dus la inflaţie şi şomaj tocmai în rândurile celor mai săraci, bineînţeles) şi a devenit prietenul lui Chavez şi membru în ALBA, ceea ce măcar a adus ţării energie ieftină. Dar şi aici există o problemă spinoasă, aşa cum alţi prieteni ai domnului Chavez au descoperit, aşa cum e cazul celui mai celebru Aymara, Evo Morales, preşedintele Boliviei. Energia şi banii lui Chavez ajută, mai ales dacă te declari antiimperialist (antiUSA) si pro-săraci, eventual iţi aduce voturi tocmai prin ajutoarele sociale pe care prietenia lui Chavez le facilitează pe termen scurt, dar asta aduce pe neobservate şi implicarea prietenului bolivarian în afacerile interne. Pană una alta totuşi, sprijinul acestuia este rentabil, mai ales că nu necesită transparenţa şi exigenţele prea mari pe care le implică ajutoarele americane.    Aceasta ar fi dilema preşedinţilor care se gândesc să se apropie de Chavez şi coşmarul partidelor democrate. Apoi, pe lângă sprijinul material, Chavez este o sursă de legitimitate şi un furnizor plin de creativitate de metode prin care poţi invăţa să distrugi democraţia în folosul propriu, afirmându-ţi ataşamentul pentru aprofundarea ei şi arătând cu degetul împotriva opoziţiei. Correa, preşedintele Ecuadorului, şi Morales, al Boliviei, sunt doar cei mai vizibili din şirul liderilor care au decis să capitalizeze de capitalul lui Chavez, uzând de retorica antiamericană, anti-burghezie, anti-investitori străini, anti-neocolonialism, pro-săraci (eventual pro-indigeni) împotriva claselor producătoare ale albilor şi ale populaţiei mestizo. Numele pretenţios, dar găunos al acestei retorici este democraţia participativă. Sensul ei, după ce eliminăm discursurile care linguşesc păturile sărace şi/sau indigene, este tocmai erodarea democraţiei, prin eliminarea tuturor acelor măsuri clasice prin care liderii sunt ţinuţi responsabili pentru acţiunile lor. Cei doi epigoni au reuşit deja ceea ce bietul Zelaya încerca să facă în momentul în care a fost atât de brusc ridicat din pijamalele sale, anume să elimine interdicţia constituţională care prevede că mandatul prezidenţial nu poate fi prelungit. Chavez a reuşit să forţeze ridicarea acestui obstacol iritant, cei doi epigoni deasemenea.

Discuţia asupra avantajelor comparative ale sistemelor parlamentare pe de o parte, prezidenţiale pe de altă parte, este una lungă, cu mulţi sustinători de ambele părţi, dar în cazul Americii latine câteva certitudini există. Cu puţine exceptii, aceste ţări au o experienţă a democraţiei foarte tulbure, de scurtă durată, adesea întreruptă de perioade autoritare. Instituţia parlamentului nu se bucură de mare respect în rândul populaţiei multor ţări, grevată în plus de clientelism la toate nivelele sau pur şi simplu de imposibilitatea dialogului (din nou cazul Boliviei este cel mai evident), Curtea Constituţională este în general instrumentată de executiv sau pur şi simplu ignorată, lăsându-l pe preşedinte să facă jocurile în mare măsură. Aici intervine componenta plebiscitară şi populismul implicit al acestui actor atât de vizibil pe scena politică, iar preferinţa din ce în ce mai pronunţată a multor lideri latino americani de a face recurs la referendumuri pentru a-şi legitima măsurile în concurenţă lor cu instanţa reprezentativ-deliberativă a parlamentelor ar trebui să dea de gândit tocmai administraţiei Obama.

O revenire in America Latină într-o pozitie care să poata indica direcţii politice la nivel continental nu se poate realiza prin măsuri spectaculoase de contrare a retoricii lui Chavez, chiar daca asta poate aduce puncte pe termen scurt. Obiectivul durabil nu este de a trage preşul de sub picioarele guralivului preşedinte venezuelan pentru ca SUA să îşi recâştige popularitatea, aşa cum subliniază mulţi editorialişti americani, ci de a-şi asigura o poziţie puternică în relaţie cu democraţii consolidate, care pot reprezenta adevăraţi parteneri de dialog. America ar trebui să ştie mai bine, din experienţa ulimului deceniu, când atâţia lideri au ajuns la putere pe valul populist-stângist care a cuprins întregul continent, cu puţine excepţii. Gradul de populism diferă de la ţară la ţară, direcţiile sunt însă convergente şi foarte ingrijorătoare. Populaţia este dezamagită de democraţie în procente prea mari, inegalităţile socio-economice cresc, valul indigenist a renunţat în multe cazuri la retorica democrată în favoarea unor soluţii uneori rasiste de recunoaştere a nedreptăţilor istorice comise de omul-alb-colonialist-exploatator, ura împotriva burgheziei recâştigă teren.

Iată dinamica socio-economică precară care, asociată unei tendinţe de atomizare a sistemului de partide tradiţionale, cu ascensiunea unor grupări clientelare în jurul preşedinţilor, riscă să devină explozivă. Fără regimuri democrat-liberale consolidate, care ar trebui să fie urgenţa numărul 1 a SUA, acestea riscă saă ajungă în situaţia de a trebui să gestioneze in permanenta crize iscate de bascularea unuuia sau altuia dintre presedintii latinoamericani in tabara unui Chavez, descoperind brusc cat de profitabil este populismul stângist al „democraţiei bolivariene”. Acest efect de contagiune, pe care Venezuela îl exercită în continuare, nu poate fi contrat decât de o atitutidine fermă în sprijinul instituţiilor democrate, şi mai ales în sprijinul parlamentelor si al justiţiei, a cărei instrumentalizare în ţări ca Bolivia sau Venezuela face urgentă o preocupare pentru separarea puterilor în stat (checks and balances) şi intărirea principiului răspunderii (accountability).

Retorica celor două tabere din Honduras aparţine evident secolului trecut. Zelaya l-a acuzat zilele trecute pe Micheletti că ar fi fascist, avertizând împotriva unui val continental de revenire a dreptei fasciste, eventual militare, la putere. Extrem de ironică situaţia, având în vedere că Nicaragua, Venezuela, Argentina, Cuba (reamintesc, revelaţia democratică a ultimei luni), şi multe alte ţări cu guverne de stânga, dintre care  şi regimuri mult mai onorabile, cum ar fi cel chilian, şi-au exprimat tot sprijinul pentru suspendatul Zelaya. De partea cealaltă, foarte stângaci deasemenea, câţiva lideri ai noii puteri au avertizat împotriva revenirii comunismului în America centrală, şi spun stângaci măcar pentru că nu ar fi trebuit să accentueze retorica alarmistă a razboiului rece, ci să mizeze pe un fapt evident: preşedintele Zelaya a acţionat împotriva Constituţiei, provocându-şi în mod evident suspendarea. Exilarea sa este o altă greşeală a elitei politice, care a acţionat astfel poate din lipsa de experienţă, poate din teama conflictelor civile, punând astfel în cauză tocmai legitimitatea acţiunii sale de protejare a regimului constituţional democratic en place. In lumina celor spuse, strategia SUA pare cel putin confuză, iar cea europeană, prea grabită, rizibilă. Oare incercând să evite greşelile trecutului, Occidentul riscă sa ramana orb la probleme prezentului? Probleme care au inovat considerabil în materie de retorică, mijloace, chiar ideologie, în aceste zile în care democaţia participativă, cu din ce in ce mai multi suporteri, riscă sa pună în cauză tocmai democraţia. In timp ce ONU este din nou, a câta oară, gayda unei reuniuni unde un regim ca cel castrist este lăudat de o democratie ca cea venezuelană si chineză. Chiar în aceste clipe China îşi demonstrează  încă  o dată convingerile democrate.

Andreea NICUŢAR

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s