Zilele acestea se împlineşte o lună de conflict în Honduras între preşedintele exilat, Manuel Zelaya, şi elita acestei ţări din America Centrală. Departe de a se face lumină în acest caz în care ambele tabere se declară apărătoare ale democraţiei, acuzând intenţiile dictatoriale ale adversarului, lucrurile rămân confuze, iar negocierile într-un periculos impas. Periculos pentru că poziţiile rămân rigide şi mai ales pentru că nici o soluţie a comunităţii internaţionale nu pare să reuşească mai mult decât să lovească economic într-o populaţie săracă deja în proporţie de 70%. Până acum asta e tot ce a reuşit Uniunea Europeană, care a tăiat ajutoare de aproape 100 milioane de euro, după ce condamnase lovitură de stat încă din 28 iunie, înaintea OAS-ului, la o întâlnire a miniştrilor de externe în Corfu. La rândul lor, SUA a tăiat fonduri militare de câteva zeci de milioane, iar zilele trecute a eliminat vizele diplomatice pentru patru dintre cei mai importanţi oameni din spatele deciziei de înlocuire a lui Zelaya: preşedintele Congresului, preşedintele Curţii Supreme, ocupantul funcţiei de ombudsman şi ministrul apărării.

Efectele imediate? Banii europeni erau destinaţi tocmai sprijinirii sectorului societăţii civile şi protejării drepturilor omului, reducerii inegalităţilor socioeconomice şi educaţiei unor categorii sociale extrem de vulnerabile în faţa delincvenţei  şi în general complet alienate faţă de sistemul politic actual. Cel puţin acestea sunt obiectivele extrem de generoase ale Comisiei Europene pentru trei ţări foarte sărace din America Centrală, Guatemala, Nicaragua şi Honduras şi pentru Mexic, obiective care pe termen lung au în vedere consolidarea democraţiei acestor ţări. La rândul sau, administraţia americană a acţionat explicit în vederea izolării unei elite politice care ar trebui să fie totuşi adusă la masă negocierii, găzduită de preşedintele costă rican Arias, aşa cum secretarul de stat Hillary Clinton a repetat în nenumărate rânduri.

Până acum, nici o ţară nu s-a arătat dispusă să meargă mai departe în negocierile cu autorităţile Hondurasului până când acestea nu acceptă revenirea lui Zelaya ca preşedinte. Blocajul pare durabil, iar retragerea vizelor celor patru oficiali nu pare decât o măsură lipsită de imaginaţie, care încearcă să acopere golul lăsat de absenţa unui răspuns din partea administraţiei americane. De altfel, cu greu se poate spera că lipsindu-i de vize pe preşedintele Congresului, al Curţii Supreme şi pe Ombudsman îţi manifeşti credinţa în democraţie. E destul de greu să identifici cazuri în care democraţia a fost distrusă din interior de preşedintele legislativului sau de un judecător al curţii supreme. Ombudsmanul este o figură încă şi mai ştearsă în istoria loviturilor de stat. Nu şi preşedintele, însă. Cu atât mai mult în regim prezidenţial, cu legitimitate populară invocată de preşedinte şi inerentă tentaţie populistă a acestuia, mai ales în regimuri democratice fragile, neconsolidate. Din nou, Linz a fost şi rămâne prima referinţă în cazul acestor sisteme.

Până în acest moment ambele planuri propuse de Arias au eşuat, iar punctul unde cele două tabere devin intransigente este tocmai revenirea lui Zelaya în funcţia de preşedinte pentru următoarele luni. Zelaya nu concepe altă soluţionare a conflictului, pe când elită hondurana şi Micheletti, noul preşedinte numit de Congres, nu pot admite ca ceea ce ei numesc respectarea strictă a constituţiei şi protejarea principiului domniei legii să fie ignorate din cauza presiunii internaţionale. Pentru aceştia, Manuel Zelaya a decăzut din drepturile de preşedinte şi chiar şi din cele de cetăţean al Hondurasului pentru că 1) a încercat să forţeze organizarea unui plebscit în ciudă avizului de neconstituţionalitate dat de Curtea Supremă, şi ignorând avertismentele date de Congres şi de Tribunalul Electoral Suprem şi 2) ar fi încercat să forţeze o schimbare a articolului 374 din Constituţie, care prevede expres că mandatul prezidenţial este unic, iar această prevedere este nerevizuibila. Acest articol este întărit de articolul 42, punctul 5, unde este prevăzută expres pierderea cetăţeniei de către oricine ar încerca să promoveze posibilitatea prelungirii mandatului prezidenţial  şi de articolul 239, care prevede că preşedintele şi vicepreşedintele nu pot îndeplini mai mult de un mandat şi nici o persoană nu poate îndeplini mai mult de o funcţie executivă, deci Zelaya nu mai are dreptul nici la o eventuală funcţie de vicepreşedinte cândva în viitor.

Recâştigarea cetăţeniei este posibilă, fie prin amnistie, ceea ce încearcă să preseze întreagă comunitate internaţională, în frunte cu SUA, prin acordurile negociate în Costa Rica, cel mai recent fiind Acordul de la San Jose, fie după ce vinovatul îşi va ispăşi pedeapsa cuvenită (art. 43 din Constituţie), ceea ce doresc autorităţile Hondurasului, care ameninţă ca Zelaya este pasibil de închisoare pentru cel puţin 20 de ani pentru actele sale.  Cum Constituţia nu prevede măsura de impeachment, mult mai familiară americanilor, Zelaya a fost pur şi simplu arestat în noaptea de 28 iunie, după ce forţase organizarea unui referendum, declarat neconstituţional de toate instituţiile judiciarului, apoi un simplu „sondaj”, de asemenea declarat ilegal, pe care încerca să îl organizeze în urmă unei serii de aventuri demne de scenariul unui film. Neputând imprima în ţară buletinele de vot pentru sondajul sau, Zelaya le-a imprimat în Venezuela, le-a adus în Honduras, aici au fost confiscate de autorităţi, moment în care preşedintele, considerandu-se nedreptăţit, a adunat o mulţime de suporteri, cu ajutorul cărora a eliberat buletinele ţinute captive de către „oligarhi” în cuvintele sale, după care s-a retras pentru a se odihni înaintea zilei sondajului.

În acest punct critic intervine armata legitimată de mandatul de arestare emis de instituţiile civile ale statului, deviind brusc firul aventurii lui Zelaya, care a ajuns astfel într-o ligă cu mult mai mare, în care este general recunoscut drept victimă a unei lovituri de stat. De ce nu a fost el arestat de armată şi expediat în Costa Rica, în loc să fie ridicat de poliţie şi judecat? Aici încep întrebările care primesc doar jumătăţi de răspunsuri din partea autorităţilor. Potrivit lui Micheletti, a fost aleasă soluţia care să facă cât mai improbabilă o baie de sânge între forţele armate, suporterii şi adversarii lui Zelaya. Şi nu putem nega ca preşedintele exilat nu s-a sfiit şi nici o va face în viitor să utilizeze masele drept scut uman şi instrument de legitimare pe termen scurt.

Ambele strategii trebuie discutate, pentru că ele nu sunt inovaţii ale preşedintelui honduran. În cel puţin un caz recent, cel al Boliviei lui Morales, aceste strategii au fost utilizate cu foarte mare succes în forţarea unor schimbări constituţionale prin intimidarea opoziţiei, spre exemplu prin obstrucţionarea accesului acesteia în sală de deliberare a legislativului în cel puţin un moment esenţial la sfârşitul lui 2007, aşa cum arată foarte clar un raport al International Crisis Group. În aceeaşi logică a respingerii politicului în favoarea unor gesturi mediatice care să pună presiune asupra partenerilor politici făcând apel direct la populaţie, este şi tehnica lui Morales de a declanşa greva foamei (fără a renunţa la frunzele de coca) pentru a-şi avansa propunerile în faţa opoziţiei. Nu este aici locul să judecăm oportunitatea reformelor politice în Bolivia în mandatul lui Morales, dar este de semnalat tentaţia de a respinge dialogul, negocierea cu adversarii politici democraţi şi, foarte grav, nerăbdarea în faţa tuturor acelor mecanisme constituţionale care încetinesc adoptarea şi implementarea deciziei politice-dezbaterea parlamentară, verificarea constituţionalităţii şamd.

Cu siguranţă Zelaya nu se bucură de succesul popular al lui Morales, dar în ultima lună s-a arătat foarte dispus să se legitimeze prin popor, ignorând instituţiile statului şi echilibrul formal între puteri. Deşi tentaţia plebiscitara din perioada când era de facto preşedinte este actul de acuzare cel mai evident, gesturile preşedintelui exilat sunt încă şi mai sugestive. Pe 5 iunie, Zelaya a folosit un avion venezuelan pentru a se întoarce în ţara, făcând totodată apel la populaţie să se adune în număr mare pentru a-l susţine, deşi autorităţile îl preveniseră că va fi aşteptat de soldaţi. Un singur om a murit, din fericire, iar Zelaya a trebuit să se retragă. De când se află în exil forţat, acesta a declarat în neumarate rânduri ca populaţia dispune de dreptul de „nesupunere civila” şi a ameninţat că rigiditata lui Micheleti ar putea provoca o baie de sânge. Aşadar, orice ar fi, Zelaya vrea să redevină preşedinte şi are de partea să poporul care să îşi verse sângele pentru asta. Duminică, într-o „incursiune” la graniţa Hondurasului, Zelaya a produs un spectacol în faţa căruia cu greu puteai rămâne serios, oricât de gravă e situaţia în realitate. Împreună cu circa 100 de oameni de toate vârstele, Mel s-a jucat de-a „uite am pus piciorul, uite n-am pus piciorul în tara”. A stat jumătate de oră pentru a da interviuri lângă graniţă, s-a pupat cu câţiva suporteri, care îi foloseau drept scut uman şi care în restul timpului stau înghesuiţi în nişte tabere de exilaţi, şi a promis că va mai face şi alte „incursiuni”, altădată.

Exceptând punctul care priveşte repunerea în funcţie a lui Zelaya, ultima propunere a lui Arias, care de altfel a avertizat că eşecul Acordului de la San Jose ar însemna ca cele două părţi să îşi găsească alt arbitru, arată că Hondurasul ar putea să revină în comunitatea internaţională oricând: Micheletti şi elita Hondurasului sunt de acord cu formarea unui guvern de uniune natională, decalarea campaniei electorale şi a votului din toamnă, transferul forţelor armate în subordinea Tribunalului Electoral Suprem (Arias vrea ca acest punct să fie îndeplinit cu o lună înaintea alegerilor, Micheletti a plusat, spunând patru luni), o Comisie de reconciliere şi aflare a adevărului, formată din personalităţi naţionale şi internaţionale. Problema apare la punctul din lista de 12 puncte a lui Arias unde se propune revenirea lui Zelaya. În dreptul acestui punct, Micheletti vrea garanţii că domnia legii (rule of law) va fi protejată şi încurajată în continuare.  De altfel, în ultimele săptămâni dinspre suporterii lui Zelaya laitmotivul a fost cel al democraţiei, înţeleasă ca dreptul poporului de a-şi alege în mod liber liderii, în timp ce din partea Hondurasului s-a scandat mai mult ca orice: rule of law.

La sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, tranziţiile democrate în America Latină erau într-o linie ascendentă. Sistemul de partide pluralist, legislativul autonom, independenţa justiţiei, descentralizarea deciziei politice şi controlul reciproc al puterilor ofereau un material imens pentru toţi cei care studiau democratizările din această regiune. Argentina, sub preşedintele Alfonsin, începuse acest proces mai devreme decât multe din ţările care acum sunt considerate democraţii consolidate, ca Chile. Dar deja după câţiva ani şi venirea la putere a unui preşedinte foarte voluntar şi nerăbdător cu procedurile lente ale democraţiei, se putea urmări eroziunea acestui regim în mâinile lui Menem pe două direcţii principale: subordonarea Curţii Supreme (manipulând numărul judecătorilor şi numirea lor) şi eforturile sale pentru a putea beneficia de un al doilea mandat prin şantaj şi încurajarea clientelismului. În plus, guvernarea prin decrete. De atunci, mai multe ţări s-au democratizat şi au avut deja timp pentru a replica reţeta lui Menem. Mai mult, pentru a inova în eroziunea democraţiilor latinoamericane.

Situaţia Statelor Unite nu este uşoară, bineînţeles, iar neclarităţile unor gesturi venind din ambele tabere ale Hondurasului poate explica anumite ezitări, dar pedepsirea preşedintelui Parlamentului şi a Ombudsmanului pur şi simplu nu este suficientă în acest caz.

Andreea NICUŢAR