Jaap de Hoop Scheffer si Robert Gates

În cursul săptămânii care tocmai s-a încheiat Secretarul de stat american al Apărării, Robert Gates a întreprins un turneu internațional de rămas bun. Pe 30 iunie Robert Gates se va retrage din fruntea Pentagonului, după ce a condus această instituție sub mandatele a doi președinți americani – George W. Bush JR și Barack Obama, între 2006 și 2011. Ultima stație din turneul său diplomatic a fost o vizită la SHAPE, cartierul general al NATO unde a susținut cel mai important discurs pe tema securității euro-atlantice al mandatului său.

Discursul din 10 iunie 2011 susținut de Robert Gates reprezintă un foc de avertisment la adresa aliaților europeni ai Statelor Unite și un semnal de alarmă pentru viitorul NATO ca alianța politico-militară și principal for al dialogului euro-atlantic pe teme de securitate. Statele Unite nu sunt mulțumite de modul în care aliații săi europeni înțeleg să aloce și să cheltuiască resurse bugetare pentru apărare. Robert Gates notează cu îngrijorare faptul că între 2001 și 2011 cheltuielile de apărare ai aliaților europeni ai Washingtonului au scăzut cu 15 procente.

Alianța a devenit un organism cu două viteze unde o parte din aliați s-au specializat în misiuni umanitare, de menținere a păcii și asistență pentru dezvoltare, iar o foarte mică parte dintre aliați este capabilă să întreprindă și să susțină misiuni de război. Această specializare ad-hoc face ca alianța nord-atlantică să fi devenit ineficientă din punct de vedere militar și lipsită de credibilitate din punct de vedere politic. Robert Gates a remarcat că numai cinci state membre NATO au reușit să aloce în ultimii ani în mod consistent 2 procente din PIB pentru cheltuielile de apărare: Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Grecia și Albania (de remarcat faptul că dintre ultimele două state menționate de Gates unul trece prin cea mai gravă criză economică din istoria ei, iar celălalt este unul dintre cele mai sărace state din Europa).

Operațiunea Unified Protector din Libia a scos la iveala neajunsurile militare ale aliaților europeni ai Statelor Unite. Statele europene nu au dispus de mijloacele și personalul necesar susținerii efortului militar și au trebuit să apeleze la Statele Unite pentru mijloace de supraveghere aeriană, culegere de informații și pentru personal specializat pentru identificarea țintelor. În ciuda unor capabilități de nișă sofisticate deținute de statele europene cum ar fi avioanele de luptă multirol Eurofighter și Rafale sau racheta Dual Mode Brimstone, în mod crucial le lipsește infrastructura militară care să susțină în mod eficient aceste sisteme militare.  Statele Unite au trebuit să furnizeze altor state membre NATO muniție pentru a susține misiunile aeriene ale aliaților europeni. În ciuda existenței unui centru de comandă și control capabil să gestioneze 300 de misiuni aeriene zilnic, alianța cu greu a reușit să mențină un ritm de 150 de misiuni în operațiunile sale împotriva Libiei. Operațiunile militare din Libia au reușit să scoată în evidență uriașa  diferență de capabilități dintre Statele Unite ale Americii și aliații săi europeni.

Capabilitățile expediționare ale alianței s-au îmbunătățit, dar nu cu mult. Robert Gates a remarcat că în prezent alianța, fară trupele americane, are la dispoziție 2 milioane de soldați sub arme, dar întâmpină dificultăți în a desfășura și sprijini în teatrele militare forțe cuprinse între 25 000 și 45 000 de militari, fără a mai discuta de elementele de sprijin necesare acestor misiuni. Alianța trebuie să pună accentul pe mobilitate strategică și proiectare forței (out of area operations), nu numai pe misiunile ce țin de apărarea teritorială (Articolul 5). Merită menționat faptul că situația descrisă de Robert Gates în discursul său pune sub semnul întrebării și capacitatea alianței de a îndeplini misiunile ce cad sub incidența Articolului 5 (membrii NATO din țările Central și Est Europene se încadrează din păcate în această categorie).

Cel mai dur adevăr rostit de Robert Gates în discursul său de rămăs bun la NATO vizează însă schimbul de generații politice pe ambele maluri ale atlanticului. Generația de politicieni, decidenți și experți care a trecut prin Războiul Rece, și pentru care relația trans-atlantică reprezenta cheia de boltă a întregului sistem de securitate occidental, este pe cale de a se retrage din viața profesională activă.  Generațiile viitoare de decidenți americani s-ar putea să nu mai fie interesați în a contribui la securitatea Europei, dacă statele europene sunt incapabile să contribuie la securitatea propriului continent și să sprijine Statele Unite. Deja în fruntea Statelor Unite se află un președinte pentru care relația trans-atlantică nu este la fel de importantă ca în cazul predecesorilor săi.

Indeed, if current trends in the decline of European defense capabilities are not halted and reversed,  future U.S. political leaders– those for whom the Cold War was not the formative experience that it was for me – may not consider the return on America’s investment in NATO worth the cost. 

Singura veste bună dată de secreatarul Gates este faptul că tendința de declin a NATO și implicit a relației trans-atlantice, nu este ireversibilă dacă vor fi îndeplinite trei condiții: protejarea bugetelor militare de noi reduceri, alocarea mai judicioasă a resurselor bugetare și respectarea angajamentelor asumate. Rămâne de văzut dacă va exista voința politică în Europa pentru aplicarea acestor măsuri. În orice caz Statele Unite nu mai sunt dispuse să plătească la infinit slăbiciunea militară a aliaților de peste ocean. Statele Unite se vor îmbarca în următoarea perioadă într-un proces îndelungat și dureros de reducere a deficitului bugetar, iar cheltuielile pentru apărare nu sunt scutite de la acest efort. Se preconizează economisirea a 400 de miliarde de dolari în următoare decadă numai din sectorul apărării.

Cum trebuie interpretat discursul lui Robert Gates?

Discursul lui Robert Gates exprimă frustrarea elitelor politice americane față de incapacitatea statelor europene de a dezvolta capacități militare și de securitate care să le permită să preia o parte din responsabilitățile și costurile asociate cu garanția de securitate oferită de Statele Unite. Dorința Statelor Unite ca aliații săi europeni să se implice mai mult în apărare propriului continent ține de interesul american sporit pentru regiunea Asia-Pacific, posibil teatru pentru o viitoare competiție strategică între marile puteri. Realocare resurselor militare americane din Europa, regiunea securitizată o dată cu încheierea Războiului Rece și extinderea spre est a NATO, către Asia reprezintă o mutare logică pentru politica externă americană.

De asemenea responsabilii politici americani doresc creșterea gradului de interoperabilitate al forțelor armate europene și reducere diferenței de capabilități militare dintre SUA și Europa. Această diferență de capabilități s-a făcut simțită în ultima perioadă de timp și pune sub semnul întrebării credibilitatea alianței pe termen lung.

Lipsa de interes din partea statelor europene pentru a investi mai mult în domeniul apărării ține de lipsa unei amenințări reale care să justifice o asemenea investiției, de o cultură de securitate europeană care pune accentul pe diplomație și drept internațional, și mai puțin pe forță, dar și de tradiția europeană de a aloca mai multe fonduri pentru dezvoltare economică și sevicii sociale decât pentru apărare, comportament facilitat în mod paradoxal de garanția de securitate oferită chiar de Statele Unite. Subinvestiția în domeniul apărării în cazul statelor europene a fost exacerbată de criza economică și financiară din 2008, între 2009-2011 estimându-se o reducere cu 45 de miliarde de dolari a cheltuielilor europene de apărare.

Dezinteresul european pentru investițiile în domeniul securității și apărării nu este o problemă de factură economică, ci una de natură politică și structurală. În absența unei amenințări de tipul celei sovietice la adresa continentului este greu de crezut că aliații europeni vor investi fonduri substanțiale pentru a recupera decalajul în raport cu Statele Unite. În acest context Washingtonul va găsi cu greu aliați pe continent care să-l secondeze în operațiuni militare de tip expediționar.

Ce se va întâmpla cu NATO? Două scenarii sunt posibile: unul optimist în care măsurile schițate de Robert Gates în discursul său revigorează alianța și unul pesimist în care alianța și relația transatlantică devin irelevante. În acest ultim caz unele state europene vor căuta să înlocuiască garanțiile de securitate asociate Articolului 5 din Tratatul de la Washington cu garanții de securitate la nivel bilateral. Aceste garanții de securitate vor fi oferită de Statele Unite în baza principiului quid pro quo – adică sprijinul statelor europene interesate pentru operațiuni expediționare și/sau proiecte de securitate în diferite colțuri ale lumii contra acestor garanții de securitate și a sprijinului diplomatic american pentru diferite proiecte politice. Deja acest tip de comportament a început să se facă simțit în cadrul relațiilor euro-atlantice, cel mai bune exemple în acest sens fiind cazurile României și Poloniei care au optat pentru găzduirea sistemului anti-balistic european, dar și a altor capabilități în schimbul unor garanții de securitate extinse.

George VIŞAN