Cavaleria franceză în drum spre front, traversând Parisul, august 1914

Luna a unsprezecea, ziua a unsprezecea, ceasul al unsprezecelea al anului 1918 – armele au amuțit pe Frontul de Vest. După mai bine de 4 ani de război total, purtat pe trei continente și pe mările și oceanele lumii Primul Război Mondial se încheia. Cu o noapte în urmă delegațiile puterilor aliate și ale Germaniei încheiaseră în pădurea de la Compiégne în apropierea satului Rhetondes, într-un vagon de tren, negocierile privind un armistițiu pe Frontul de Vest.

Când Primul Război Mondial a izbucnit 1914 la începutul lunii august se punea capăt astfel a aproape 100 de ani de pace europeană. De la înfrângerea lui Napoleon Bonaparte la Waterloo în 1815, marile puteri, nu se mai confruntaseră într-un război general pentru hegemonie în Europa.

De ce?

S-a încercat explicarea acestui conflict prin ideea unui război izbucnit din greșeală, rezultat din erorile diplomatice ale responsabililor cu politica externă a marilor puteri din acea perioadă. Istoricii marxiști au încercat să explice amploarea conflictului prin goana imperiilor europene după colonii și piețe de desfacere. Deciziile de mobilizare și declarațiile de război redactate la sfârșitul lunii iulie a anului 1914 nu au fost rezultatul vreunor erori politice sau au fost luate doar pentru a achiziționa noi colonii. Cei care au luat asemenea decizii erau indivizi vexați în arta negocierilor, diplomați cu experiență obișnuiți cu folosirea amenințării cu utilizarea forței în raporturile între state, militari competenți și politicieni responsabili. Deciziile au fost conștiente, luate pentru a hotărî ce stat sau ce coaliție de state va domina continentul.

Creșterea puterii germane în perioada 1871-1914 și politica sa externă expansionistă, începând cu 1890, au stat la baza conflictului izbucnit în august 1914. Poziția sa centrală pe harta Europei îi permitea să se extindă atât în vest, cât și în est, dar o vulnerabiliza în același timp. Forța sa armată terestră considerabilă și competentă, economia sa performantă, populația relativ numeroasă și o politică externă agresivă au transformat Berlinul în hegemonul potențial Europei. Franța și Rusia se vedeau amenințate de puterea germană și în 1892 formează o alianță.

Germania se temea de a fi înconjurată atât în vest cât și în est de vecini ostili: Franța revanșardă, buldozerul rusesc care își moderniza economia și infrastructura într-un ritm alarmant și bineînțeles Perfidul Albion care nu îi recunoștea statutul de putere globală. Construirea de căi ferate în vestul Rusiei și introducerea legii de prelungire la trei ani a serviciului militar obligatoriu în Franța pentru a același număr de militari pe timp de pace cu Germania a alarmat Berlinul, militarii germani crezând eronat că începând 1917 țara lor riscă să nu mai facă unui atac ruso-francez. Aceste aprehensiuni strategice au condus la adoptarea unei strategii preventive, al cărui scop era înlăturarea amenințărilor înainte ca acestea să se fi format.

Ca și Germania, Austro-Ungaria se temea de un posibil atac rusesc la care se adaugă problemele din Balcani, generate de vecini iredentiști ghidați de naționalism feroce – Serbia și Munte Negru și considera că un război preventiv era necesar. Dar se temea de intervenția Rusiei în favoarea aliaților săi slavi.

Marea Britanie a considerat programele, pe bună dreptate, programele navale germane drept o contestare a supremației sale navale și s-a alăturat Antantei. Începând cu 1907 Londra nu mai încearcă să acomodeze interesele germane, optând pentru o politică de contrabalansare.

Acestor particularități ale dilemei securității europene s-au adăugat o serie de variabile intermediare care au înlesnit escaladarea conflictului: inflexibilitatea planificării militare – aceasta nu permitea diplomaților și oamenilor de stat să-și nuanțeze poziția sau să revină asupra unei decizii, inflexibilitate  alianțelor, diplomația faptului împlinit – practicată de Puterile Centrale, credința că statele sunt înclinate să se alinieze potențialului hegemon, nu să-l balanseze, și  absența unui control civil eficient asupra forțelor militare (Germania și Rusia). Într-un context dominat de cultul ofensivei – credința că avantajul ofensivei militare sunt atât de mari încât apărarea nu are șanse de succes – aceste variabile au sporit probabilitatea izbucnirii conflictului.

Responsabilitatea finală pentru declanșarea conflictului este împărțită. Da, Puterile Centrale au declanșat ostilitățile, dar Rusia a fost cea care a declanșat prima procesul de mobilizare nelăsând Austriei și Germaniei altă posibilitate. O responsabilitate îi revine Marii Britanii pentru declanșarea Primului Război Mondial deoarece nu a comunicat Germaniei faptul că va onora garanția de securitate acordată Belgiei și nu a moderat poziția rusească.

Semnificații

Debutul Primului Război Mondial a însemnat sfârșitul La Belle Époque, a pus capăt optimismului liberal privind îmbunătățirea condiției umane prin știință și economie, a condus la dispariția comerțului liber, a etalonului aur și a marcat declinul politic Europei. Intervenția americană din 1917 a arătat că Europa nu mai putea să-și rezolve singură conflictele, iar dominația bătrânului continent asupra sistemului internațional se apropia de final. Fără resursele financiare și industriale ale Statelor Unite, fără cele două milioane de soldați americani care au fost desfășurați în Europa, Puterile Centrale nu ar fi fost înfrânte. În baza celor 14 Puncte propuse de președintele american Woodraw Wilson, Germania a deschis procesul de negociere care a dus la încetarea ostilităților.

În Primul Război Mondial lumea civilizată a asistat neputincioasă la primele genociduri. Armenii din Imperiul Otoman au fost uciși și deportați cu sânge rece de către Tinerii Turci. Termenul de genocid a fost creat pentru a descrie procesul prin care guvernul turc a încercat exterminarea tuturor armenilor din interiorul granițelor sale. În Balcani și Asia Mică grecii și turcii au declanșat vaste operațiuni de purificare etnică și genocid.

Primul Război Mondial a însemnat amurgul Imperiilor multinaționale și triumlful statului național. Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman și Imperiul Țarist s-au prăbușit la terminarea conflagrației mondiale și au făcut loc câtorva zeci de state naționale. Imperiul Țarist va renaște totuși din propria cenușă, dar sub forma Uniunii Sovietice. Al doilea imperiu german, Kaiserreichul a fost înlocuit de Republica de la Weimar care a trebuit să cedeze o parte din teritoriile sale din Estul Europei Cehoslovaciei și Poloniei.

Imperiile multinaționale au fost înlocuite de state naționale, principiul autodeterminării naționale devenind fundamentul pe care se vor clădi toate statele ce își vor dobândi independența după 1918. Din păcate acest fundament, pe care statele succesoare ale imperiilor multinaționale s-au clădit,  s-a dovedit a fi slab. Granițele noilor state naționale nu au respectat principiul autodeterminării naționale, fiecare stat nou apărut având minorități naționale numeroase, care erau fie greu de integrat (cazul evreilor în Europa Centrală și de Est) sau reprezentanți ai grupului etnic dominant în cadrul fostelor imperii multinaționale (germani, maghiari, ruși).

Conflagrația mondială a generat un val revoluționar și insurecțional ale căror efecte se vor resimți pe tot parcursul secolului al XX-lea. Regimul țarist a fost înlocuit cu dictatura proletariatului al cărei apostol era Vladimir Ilici Lenin. Valul revoluționar comunist s-a extins până în Germania, fiind cu greu stăvilit. În Orientul Mijlociu, Revolta Arabă condusă de familia Saud și încurajată de Marea Britanie, a redesenat harta Orientului Mijlociu, facilitând apariția primelor state moderne arabe.

Primul Război Mondial a fost creuzetul din care au evoluat primele regimuri politice totalitare. Dezamăgirea față de modul în care regimurile politice existente la debutul războiului au gestionat ostilitățile și percepția că politicienii nu vor reuși pună capăt holocaustului din tranșee au convins pe o bună parte din cetățenii Europei de validitatea ideologiilor totalitare.

Revoluția din Rusia s-a transformat în Revoluția Bolșevică și a evoluat în primul regim comunist din lume. Totalitarismul sovietic va supraviețui în Rusia mai bine de 70 de ani și se va răspândi în Europa Centrală și de Est după 1945, în Asia, în Africa, în Orientul Mijlociu și America Latină. Originele fascismului și nazismului se regăsesc pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial. Sutele de mii de militari germani sau italieni întorși de pe front au considerat fascismul și nazismul drept alternative eficiente atât la regimurile democratice liberale, cât și la comunismul sovietic.

Arhitectura de securitate ce a rezultat în urma războiului s-a dovedit a fi una fragilă, care a facilitat izbucnirea unui nou conflict 20 de ani mai târziu. Franța și Marea Britanie au ieșit din război cu potențialul de putere fragilizat și traumatizate politic și demografic. Germania și Rusia/URSS nu au fost integrate noii ordini europene, iar Statele Unite s-au retras din politica europeană. Liga Națiunilor s-a dovedit a fi un mecanism instituțional ineficient, incapabilă să înlocuiască balanța de putere care reglementase până atunci raporturile dintre marile puteri.

Dacă Tratatul de la Viena din 1815 care a pus capăt războaielor napoleoniene a integrat Franța postbelică în ordinea europeană și a asigurat un secol XIX relativ pașnic în termeni de conflict între marile puteri, Tratatul de la Versailles din 1919 a realizat exact contrariul. Germania a fost considerată principalul responsabil pentru izbucnirea conflictului, iar măsurile cuprinse în tratat aveau drept scop eliminarea Berlinului din grupul marilor puteri. Granițele Germaniei erau retrasate, Franța primind înapoi teritoriile pierdute în 1871, iar Polonia și Cehoslovacia erau reconstituite din teritorii locuite de etnici germani. Puterea militară germană era reglementată drastic, iar Berlinul trebuia să plătească despăgubiri de război draconice aliaților, dar mai ales Franței.

Germanii au considerat, pe bună dreptate, toate aceste condiții ca fiind nedrepte, mai ales că înțeleseră că vor fi tratați corect de Aliați, pornind de la cele 14 Puncte enunțate de Woodraw Wilson. În plus germanii nu considerau că pierduseră războiu: armatele germane impuseseră pe frontul de est Pacea de la Brest-Litovsk și Tratatul de la București, iar pe Frontul de Vest executaseră o retragere ordonată în interiorul granițelor naționale și nu fuseseră dezarmate. În aceste condiții revanșa a devenit singura alternativă.

Condițiile impuse Germaniei prin tratatul de pace au garantat practic că rezultatul Primului Război Mondial va fi un nou conflict pentru hegemonia continentului. Status quo-ul impus de aliați a fost privit de fiecare german drept unul ilegitim și vremelnic. Din nefericere însă Primul Război Mondial a fost doar prima etapă a ceea ce s-a numit Războiul Civil European.

George VIŞAN