Într-un comentariu apărut pe Vox Publica, domnul Ionel Blănculescu, un fost ministru în guvernul-etalon al corupţiei din istoria post-decembristă a României, guvernul PSD Adrian Năstase, depune în mod lăudabil un mic efort de a critica în mod cinstit eficacitatea măsurilor de austeritate adoptate de guvernul Emil Boc în 2010, măsuri adoptate în baza unui program cu FMI şi Comisia Europeană cu scopul de a atenua impactul crizei economice asupra stabilităţii macroeconomice a ţării, însă din păcate acesta se rezumă la a aduna fără nicio logică analitică câteva chestiuni şi probleme punctuale care au ţinut prima pagină a jurnalelor economice din ultima vreme şi la a cita ritualic numele (doar numele!) economistului american de stânga Joseph Stiglitz, tot aşa cum şamanii invocă sufletul morţilor.

Domnul Ionel Blănculescu critică reducerea cheltuielilor publice, prin tăierea cu 25% a salariilor nesustenabile din sectorul public, şi consolidarea fiscală, realizată prin creşterea cu 5% a TVA, pe motiv clasic keynesist că aceste măsuri duc la o scădere a cererii agregate, într-un moment în care bugetul public ar trebui să stimuleze cererea agregată afectată în mod negativ de scăderea înregistrată de componentele sale private. Însă tot domnul Ionel Blănculescu critică puternicul stimulul monetar asupra cererii agregate pus în practică de BNR, prin scăderea cu 20% a rezervelor obligatorii ale băncilor şi reducerea dobânzii de politică monetară de la 9,5% la 5,75%, ignorând cu totul noţiunile de bază ale macroeconomiei şi în plus afirmând în mod bizar, pentru un specialist în finanţe ca dumnealui, că rezervele băncilor depuse la BNR ar fi proprietatea deplină şi de la sine înţeleasă a statului.

Cum rămâne totuşi cu dublarea datoriei publice, alt cap de acuzare în critica domnului Ionel Blănculescu? Creşterea datoriei publice costituie întotdeauna un motiv de îngrijorare, deoarece ea va constrânge cheltuielile publice, creşterea economică şi politica economică în viitor, însă în cazul de faţă ea este în bună măsură rezultatul politicii realiste a BNR de a menţine cursul de schimb al leului într-un interval rezonabil, de care depind atât de multe rate de credit în valute străine, pe fondul unei ajustări enorme a balanţei de plăţi externe, ca urmare a reducerii intrărilor de capital, de la un  deficit de cont curent de 11,8% din PIB în 2008, deja în scădere de la 13,4% în anul anterior, la un deficit de cont curent de 4,1% din PIB la sfârşitul lui 2010.

Ce s-a întâmplat cu rata şomajului în România în această perioadă? Ea a crescut cu puţin peste 1%, de la 5,8% în noiembrie 2008 la 7,3% în noiembrie 2011, una dintre cele mai mici creşteri pe fondul crizei economice din prezent înregistrată de vreo ţară din Europa sau America de Nord, iar economia românească a reînceput să crească la mijlocul anului trecut. Ca urmare, combinaţia de austeritate fiscală şi relaxare monetară se pare că a reuşit să stabilizeze economia şi să restabilească încrederea în investiţii şi consum, atât cât se poate în contextul european incert din prezent, îmbunătăţind în acelaşi timp unii parametri macroeconomici, contrar preceptelor keynesismului primitiv îmbrăţişat de domnul Blănculescu.

De ce au fost necesare măsurile de austeritate criticate ad-hoc de domnul Ionel Blănculescu? Niciun cuvânt din partea dumnealui pe acest subiect! Nimic despre faptul că economia României era supraîncălzită la intrarea în criză, tocmai ca urmare a cheltuielilor publice nesustenabile ale guvernului minoritar PNL dintre 2006-2008, susţinut parlamentar de PSD, cel care s-a dispensat în înţelepciunea sa de sfaturile FMI; nimic despre faptul că bonitatea externă a guvernului român, adică capacitatea sa de a se împrumuta la dobânzi scăzute pe pieţele internaţionale, este la nivelul unor ţări africane şi a fost serios constrânsă de criza de lichiditate şi încredere izbucnită pe pieţele financiare odată cu criza economică din 2008; nimic despre inflaţia scăpată de sub control în perioada de dinainte de criză ş.a.m.d. Indecent, deranjant, pervers!

După acest zbor în bătaia săgeţii printr-o teorie macroeconomică selectivă şi originală, domnul Ionel Blănculescu, sugerează că s-a ratat o reformă mai profundă a sectorului public, lucru cu care sunt perfect de-acord, dar dumnealui omite să afirme că această reformă mai profundă ar fi însemnat restructurări de personal, diminuarea, profesionalizarea şi eficientizare birocraţiei publice, măsuri care generează costuri electorale pentru oricine este la putere şi împotriva cărora partidul domniei sale se exprimă cât de des poate cu demagogică mânie proletară.

În sfârşit, domnul Ionel Blănculescu acuză în mod îmbucurător neregularităţile şi risipa din cheltuielile publice realizate în această perioadă de guvern şi semnalate de raportul Curţii de Conturi, neregularităţi şi risipă care trebuie pe bună dreptate acuzate şi semnalate, atât când sunt la puterii adversarii politici ai domniei sale cât şi când dumnealui sau prietenii săi politici se află la putere (amintim aici de guvernul PDL-PSD din 2009, care cheltuia şi promitea să cheltuie cu aceeaşi largheţe ca în vremea guvernului PNL Tăriceanu, deşi criza cuprinse deja SUA şi Vestul Europei de la sfârşitul lui 2008).

Bogdan C. Enache