Prioritate de dreapta: Evoluția Partidului Republican și efectele asupra politicii americane 2

Banner oficial din campania din 2008 a lui Mitt Romney, Copyright Brian Rawson-Ketchum

D’ale carnavalului

Săptămâna aceasta are loc Convenția Națională Republicană, în Tampa, Florida – un stat disputat între republicani și democrați în alegerile prezidențiale, și de altfel statul care a hotărât deznodământul scrutinului din 2000. În cadrul convențiilor se confirmă candidatul fiecărui partid, dar de obicei se știe deja cine va fi ales. Astfel, ele sunt un fel de paradă: o ocazie pentru (re-)enunțarea scopurilor în caz de victorie electorală și trâmbițarea succesului sigur al candidatului – „the next president of the United States”, cum sunt prezentați aceștia înaintea tuturor aparițiilor de campanie. Ca bonus, sunt o oportunitate pentru staruri politice în ascensiune să se afirme printr-un discurs strălucit (așa cum a făcut-o Obama la convenția democrată din 2004).

Pentru republicani, însă, cerul este înnorat zilele astea – și nu numai din cauza uraganului așteptat în Tampa. Săptămâna trecută, site-ul popular Gawker a publicat aproape o mie de pagini originale, cu informații confidențiale despre tranzacțiile fondului Bain Capital (al cărui șef a fost Mitt Romney cel puțin până în 1999[i]) și despre alte investiții ale candidatului republican. Deși deocamdată nu par să ofere nicio informație explozivă, acestea atrag încă o dată atenția asupra milioanelor de dolari obținuți de Mitt Romney din investiții și salvați de taxe ridicate prin diverse acrobații financiare, inclusiv o companie-paravan (shell company) în insulele Cayman.[ii] Nimic ilegal, dar publicitate proastă pentru un om care are dificultăți în a convinge alegătorul de rând că este unul de-al lor.

Cea mai importantă criză, însă, a fost coaptă chiar în ograda republicană. Totul a început cu un interviu de pe 19 august al lui Todd Akin, din 2001 membru al Camerei Reprezentanților din partea statului Missouri, și acum candidat la Senat. Akin a motivat opoziția sa față de avort, chiar și în cazuri de viol, explicând că, „dacă e cu adevărat un viol [n.a legitimate rape]”, „corpul unei femei are căi de a opri toată chestia asta [n.a. shut that whole thing down]”. Declarația a fost suficient de extremă ca să declanșeze grimase și indignare la nivel național, deși în S.U.A. avortul face subiectului unei dezbateri înfocate de zeci de ani.

Scandalul fragilizează efortul republican de a cuceri Casa Albă și Senatul la toamnă. Pe funcția de damage-control, Grand Old Party (GOP – Partidul Republican) și-a luat mâinile de pe Akin; printre alții, coordonatorul Comitetului Național Republican Reince Priebus i-a cerut să se retragă din cursă și să nu vină la convenție. Temerea este că situația aduce atenție negativă asupra pozițiilor inflexibile (ca să nu zicem extremiste) ale anumitor republicani, ceea ce ar putea aliena așa-numiții swing voters, despre care se crede că ar putea vota ori cu unii, ori cu alții, fiind neatașați politic. Campania lui Mitt Romney ar prefera, desigur, să se discute despre economie, un subiect care îl pune pe Președintele Obama în defensivă.

Totuși, destui comentatori au semnalat faptul că exprimarea lui Todd Akin este doar o versiune mai din topor a discursului tipic republican față de drepturile individuale. Huffington Post și Washington Post amintesc că la două zile post-Akin, republicanii au votat pentru a păstra în platforma partidului angajamente anti-avort (fără a include excepții pentru cazuri de viol), inclusiv un amendament la constituție care l-ar interzice. 40 de candidați republicani la Congres s-au declarat în mod deschis împotriva avortului; deputatul Paul Ryan, candidatul lui Mitt Romney pentru postul de vice-președintele, chiar a reiterat recent că este mândru de poziția sa constantă pe această temă. Republicanii încearcă să-l arunce peste bord pe Todd Akin, dar vasul rămâne pe traiectoria stabilită.

De ce bat clopotele, Mitt-ică?

Anul acesta au apărut mai multe cărți care trag semnale de alarmă privind migrația către dreapta a Partidului Republican, care are efecte asupra întregului sistem politic. Ele vin în urma unei serii de articole și eseuri critice din ultimii ani – în special după apariția fenomenului Tea Party și intrarea candidaților susținuți de mișcare în Congres, în 2010. Teoria se încadrează, însă, într-un context mai larg și mai vechi: de prin anii ’90, cercetătorii și comentatorii politici au analizat fenomenul de polarizare – distanța din ce în ce mai mare între pozițiile celor două partide, și intensitatea și ostilitatea crescândă cu care se desfășoară competițiile politice. Deja, polarizarea este luată ca fapt dovedit; explicația este în lucru, dar se coagulează un grup care preferă să renunțe la vechea declarație că ambele părți se fac la fel de vinovate.

Dacă un partid ar incerca să abolească securitatea socială, ajutorul de șomaj și să elimine legile muncii și programele pentru fermieri, n-ai mai auzi de acel partid din nou…. Sigur, există un mic grup care crede că poți să faci lucrurile astea. […] Numărul lor este neglijabil, și sunt niște proști. Președintele Dwight D. Eisenhower, 1954

Acest pasaj foarte plastic și edificator a fost citat de Mike Lofgren, un „dezertor” republican care consideră că partidul a căzut pradă forțelor extremiste și „seamănă acum din ce în ce mai mult cu un cult apocaliptic, sau unul din partidele autoritare intens ideologice din Europa secolului XX.” Lofgren a lucrat timp de 28 de ani ca staffer republican în Congres (în comitetele bugetare din Senat și Cameră). În toamna lui 2011 a demisionat și a scris un eseu (prima sa publicație) în care a încercat să dezasambleze și să explice profanilor mașinăria ideologică a partidului.

Articolul este savuros și merită citit chiar și de sceptici, dar ca idee generală, autorul declară că republicanii sabotează procesul legislativ și de guvernământ în mod deliberat, cu scopul clar definit de a diminua popularitatea Congresului și a instituțiilor statului. Lofgren relatează chiar o conversație cu un director de staff din Congres care i-a spus senin că prin sabotarea instituțiilor, partidul anti-guvernământ câștigă („Statul este problema”, cum declara Reagan în 1980). Care sunt adevăratele porunci după care operează GOP? Lofgren listează trei mari principii: 1. Partidului nu-i pasă decât de contributorii înstăriți; 2. Partidul este militarist (din interese economice dar și atașamente ideologice) și 3. Partidul este dedicat agendei religioase, social-conservatoare. De fapt, Lofgren respinge teoria conform căreia ar putea apărea o ruptură între aripa orientată către business și cea religioasă. Printre altele, acesta amintește că frații Koch, mari donatori GOP și arhetipul industrialiștilor angajați politic, au dat sume enorme campaniei lui Michele Bachman, hiper-conservatoare de proveniență Tea Party, care a participat în competițiile primare de anul acesta pentru poziția de candidat GOP la președinție. Volumul autobiografic al lui Lofgren, „The Party is Over: How Republicans Went Crazy, Democrats Became Useless, and the Middle Class Got Shafted” a fost publicat luna aceasta.

Un whistle-blower și mai celebru este David Frum, fost asociat al American Enterprise Institute (AEI), un think tank conservator dintre cele mai respectate în Washington. În mai 2010, Frum a publicat un articol pe blogul său în care descria bătălia pe sănătate ca un Waterloo al republicanilor, criticând modul în care partidul s-a opus reformei. A doua zi a fost criticat de Wall Street Journal și cu trei zile mai târziu concediat de către AEI. De atunci, Frum se declară în continuare un om de dreapta, dar a rămas într-o „opoziție fidelă” față de tendințele actuale ale partidului. Anul acesta, a publicat un roman inspirat din istoria recentă a partidului, intitulat „Patriots”.

Într-un eseu publicat în New York Magazine în noiembrie 2011, Frum diagnostica aceeași deviație acuzată de Lofgren, dar pentru Frum, aceasta este mai degrabă o schimbare sinceră – deși regretabilă – de ideologie, care a intervenit în timpul lui George W. Bush și mai ales după el. Despre finanțatorii care încearcă să influențeze procesul politic, Frum recunoaște că există, dar adaugă: „În majoritatea lor, acești miliardari republicani nu se comportă cinic.” Continuă cu emfază: „Și ei se uită la Fox News și sunt cuprinși de aceleași temeri apocaliptice ca baza [de alegători republicani]”.

Frum aduce mai multe exemple de schimbare radicală de politică – de la o nouă rezistență față de pachete legislative care propun scăderea taxelor pentru cei cu venituri medii și modeste și fermă opoziție la programele care-i susțin pe nevoiași, până la retorică anti-musulmană (vezi cazul centrului cultural islamic din cartierul unde se afla World Trade Center) și acuzații de trădare în fața unor politici care erau lăudate înainte (cum ar fi scăderea dobânzilor de către banca centrală, U.S. Federal Reserve). Exemplul imbatabil, nominalizat și de Lofgren și de Frum este, desigur, absurda bătălie de anul trecut, din jurul procedurii de ridicare a plafonului de datorie al Statelor Unite, procedură de rutină, care a fost folosită de 78 ori din 1960 încoace. Mai mulți republicani, mai ales din noua gardă, s-au declarat dispuși să forțeze SUA să dea faliment, în ideea că un astfel de eșec ar declanșa o schimbare de atitudine, către o mai mare responsabilitate economică și fiscală (ironie!). La trei zile după semnarea unei înțelegeri pentru ridicarea plafonului (în ultimul moment), agenția Standard & Poor’s a scăzut ratingul S.U.A. pentru prima oară în istoria țării.

Un cuvânt din partea experților noștri

Tot anul acesta a apărut o carte pregătită de cercetătorii reputați Norman J. Ornstein și Thomas E. Mann, de la AEI, respectiv Brookings Institution (un think tank centrist căruia dacă ai fi obligat să-i dai o tendință, ar fi ușor de stânga). Cartea, intitulată „It’s Even Worse Than It Looks: How the American Constitutional System Collided with the New Politics of Extremism”, explorează concursul de împrejurări care a dus la situația actuală. Pentru cei care nu au acces la carte, există un articol cu ton categoric (și puțin exasperat) publicat de cei doi în Washington Post în aprilie: „Let’s just say it: the Republicans are the Problem”.

Studiem politica în Washington și în Congres de mai bine de 40 de ani, și niciodată nu le-am văzut fiind atât de disfuncționale. În publicații anterioare, am criticat ambele partide când credeam că este cazul. Astăzi, însă, nu avem altă alternativă decât să recunoaștem că miezul problemei este în Partidul Republican.

Mann și Ornstein susțin părerile lui Lofgren și Frum. „GOP a devenit un element insurgent, outlier în politica americană,” explică aceștia, acuzând partidul de extremism ideologic și atitudine anti-științifică (ref. schimbarea climatică, spre exemplu). Asta îngreunează munca sistemului de a aborda provocările țării, continuă autorii. Spre deosebire de Frum, însă, cei doi cercetători indică perioada în care a început schimbarea ca fiind mult mai înainte: sfârșitul anilor ’70, în epoca după decizia Roe v. Wade din 1973 a Curții Supreme (care a legalizat avortul), după apariția radioului și televiziunii partizane și, mai important pentru autori, intrarea în Congres a lui Newt Gingrich în 1979. Printr-un efort susținut și de lungă durată, Gingrich a jucat un rol decisiv în crearea unei atmosfere conflictuale într-un corp legislativ care funcționase cu un grad de respect și amiciție între membri, și în discreditarea Congresului și a politicii în general.

Pe lângă Gingrich, cei doi îl acuză și pe republicanul Grover Norquist, care a condus o cruciadă anti-taxe începând din 1985. La ora actuală, Pactul de Protecție a Plătitorilor de Taxe creat de el a fost semnat de 238 din 242 republicani care se află în funcție. Prin semnarea pactului, care a devenit practic obligatorie și pentru vechi membri, dacă sunt amenințați de competitori mai de dreapta, un congresman se angajează să nu susțină nicio mărire de taxă de orice fel. Partidul Democrat a devenit mai degrabă partidul pentru status quo (decât unul progresist) – protectorii instituțiilor actuale, amenințate de republicani. Filibuster, o procedură amintită și de Lofgren, este acum folosită pentru a bloca aproape orice inițiativă legislativă. Compromisul a devenit aproape imposibil mulțumită GOP, scriu Ornstein și Mann.

Totuși, niciun fenomen nu este diagnosticat adecvat până nu se poate observa o diferență măsurabilă prin mijloace cantitative. Din păcate, statisticile par să confirme analizele anterioare.

În ceea ce privește atitudinea obstrucționistă a republicanilor, în special în era Obama, una din cele mai bune măsuri disponibile este numărul de moțiuni de cloture inițiate în Senat. Cloture este o procedură utilizată pentru spargerea unui filibuster – care este la rândul lui un artificiu ce permite blocarea unei inițiative legislative, dacă un senator este dispus să stea la tribună și să vorbească necontenit până când inițiatorii renunță la idee. Cel mai lung discurs de filibuster a fost în 1957, împotriva Civil Rights Act, și a durat 24 de ore. Între 1919 și 1975, era nevoie de 2/3 din Senat pentru a vota o moțiune de cloture și, astfel, stopa un filibuster; acum e nevoie de 3/5. Mai exact, dacă toți cei 100 membri ai Senatului sunt prezenți, ai nevoie de 60 ca să treci o lege, în ciuda amenințării de filibuster de la opoziție. Cei de la Washington Post au creat un grafic care ilustrează numărul de moțiuni de cloture din 1919 până acum: din anii ’70 încoace numărul a crescut foarte mult, explodând în perioada de când Obama a devenit președinte.

Pentru o analiză mai de ansamblu, avem la dispoziție date fascinante de la cercetătorii Keith Poole și Howard Rosenthal, care au reușit să cuantifice polarizarea politică. Aceștia au creat o tehnică proprie și un software care le permite să plaseze comportamentul membrilor din Congres pe un grafic care ilustrează evoluția indivizilor și a partidelor în timp. Concluziile? Un corp legislativ devine mai polarizat nu pentru că politicieni individuali își schimbă poziția (devin mai extremi) ci fiindcă sunt înlocuiți de politicieni mai extremi (o descoperire care se potrivește cu ceea ce au observat „empiric” comentatorii noștri, mai ales de la sosirea Tea Party pe scena politică). Polarizarea este un efect de înlocuire, nu de convertire.

În ceea ce privește momentul schimbării, cercetătorii au observat că din mijlocul decadei ’70, republicanii și democrații continuă să se deplaseze mai departe de centrul ideologic, către poli conservatori, respectiv liberali. O mare parte din mutarea suferită de democrați se explică prin pierderea democraților moderați din Sud; democrații din Nord și-au schimbat poziția foarte puțin. Conform datelor, republicanii s-au mutat mai către dreapta decât s-au deplasat democrații către stânga pe aceeași perioadă. Moderații au dispărut din Congres. Iar fără moderați, soluțiile bi-partizane sunt aproape imposibile.

A part of the cure, or a part of the disease?

Poole și Rosenthal consideră că, trendurile actuale fiind deja prezente de zeci de ani și datorate unor factori economici și sociali încă prezenți (inegalitate economică, conflicte culturale), fenomenul nu va fi depășit prea curând.

Dacă este să judecăm după platforma pentru convenția republicană – și nominalizarea ultra-conservatorului fiscal Paul Ryan – partidul nu se dezminte. Acum, în pragul convenției, ziarul New York Times a publicat un editorial extrem de dur în legătură cu platforma, în special în ceea ce privește drepturile femeilor și minorităților sexuale:

Partidul Republican s-a mutat atât de departe către dreapta încât extremele au devenit banale (mainstream). Platforma meschină (mean-spirited)și intolerantă reprezintă fața politicilor republicane în 2012. Și dacă el nu va schimba nimic, este și fața actuală a cameleonicului Mitt Romney.

Pe siteul New Yorker, care a publicat un profil revelator despre Paul Ryan, autorul blogului Rational Irrationality John Cassidy aproape că îl compătimește pe Romney într-un post recent, după izbucnirea scandalului Akin și ieșirea la iveală a platformei anti-avort. În forma actuală, scrie Cassidy, Partidul Republican e mai degrabă „o mișcare de protest”. Cassidy enumeră o sumă de motive pentru care partidul și candidatul său ar trebui să fie într-o poziție electorală mai bună (cu economia în recuperare greoaie, șomaj la 8,3% și 2 din 3 cetățeni care cred că țara merge în direcția greșită). Problema, spune Cassidy, este că partidul e prea extrem pentru electoratul național. Chiar și pentru cei care încearcă să se distanțeze ușor de bază și să se orienteze mai spre centru după câștigarea poziției de candidat GOP, explică acesta, este aproape imposibil să te distanțezi suficient – nu cu nevoia de finanțare și sprijin logistic pe care o are un candidat la președinție.

De voie sau de nevoie, Romney (care a guvernat centrist în Massachussets) nu a reușit, deocamdată, să revină de la pozițiile de dreapta pe care le-a adoptat drept concurent la candidatură. Evoluția sa „cameleonică” din ultimii ani a fost documentată în detaliu, de la respingerea reformei sistemului de sănătate adoptată de democrați (forma lui Obama fiind de fapt foarte asemănătoare cu sistemul pe care l-a introdus Romney ca guvernator), până la adoptarea unor poziții mai conservatoare pe teme de mediu și drepturi individuale, Romney însușindu-și pozițiile „corecte” dar fără a reuși să pară autentic.

Pe probleme de politică externă, candidatul republican nu a mers până de curând mai departe de șabloanele tipice din concursurile primare – să nu ne fie frică nici de China, nici de Rusia, intervenția militară în Iran este categoric o opțiune, Israel este prietenul nostru. În excursia sa în Israel, unde s-a afișat alături de dubiosul magnat al cazinourilor Sheldon Adelson (care a donat anul acesta cel puțin $ 60 milioane pentru campanii republicane, inclusiv cea a lui Gingrich, și care este un suporter al extremei drepte israeliene), Romney a demonstrat ceva mai mult zel decât de obicei – și decât ar fi fost necesar. Romney l-a învinuit pe Obama că nu a sprijinit suficient Israelul și a sugerat că dezvoltarea economică inegală între Israel și teritoriile palestiniene se datorează diferențelor culturale (ministrul apărării israelian Ehud Barak a spus că administrația Obama a sprijinit securitatea țării foarte mult).

Dacă Romney până acum a tăcut pe finețurile temelor importante (cum ar stimula economia, dincolo de menținerea scutirilor de taxe instituite de George W. Bush), ori a emis vechile clișee de dreapta, acum, cu alegerea lui Paul Ryan drept candidat la postul de vice-președinte, ar putea fi forțat să dea mai multe explicații. Ryan e văzut de conservatori ca un competent și pragmatic man with a plan, dar diavolul e în detalii, și tabăra Obama e entuziasmată de ocazia de a exploata consecințele bugetului propus de Ryan.

Planul ar include transformarea Medicare, sistemul național de asigurare de sănătate pentru cei peste 65 de ani, într-un sistem pe vouchere. Asta ar însemna că, în loc să plătească direct facturile de sănătate, statul îl plătește pe cetățean, care poate folosi banii pentru a participa într-un plan de asigurare privată. În general, electoratul este reticent față de ideea de a schimba Medicare. Alte prevederi includ scăderea cheltuielilor discreționare sub 3% din GDP (deci un sfert din nivelul actual) până în 2030 și eliminarea tuturor taxelor pe dividende, moșteniri și câștigurile de capital – deci orice taxă la care sunt supuși cei mai înstăriți dintre cetățeni. Romney a declarat în trecut că vrea să reducă cheltuielile pe deficit la 20% din GDP până în 2016, ceea ce înseamnă că cheltuielile pe Medicaid (sistemul de sănătate pentru persoanele cu venit redus), educație și transport ar trebui să scadă cu 40%, conform unui studiu recent. Aspectele mai dure ale planului ar putea periclita șansele de victorie ale echipei Romney-Ryan, dar deocamdată cursa rămâne strânsă. Sondajele Gallup i-au arătat fie la egalitate (cu 46%) fie la maximum 2% diferență în ultima lună (cu Obama și Romney la vârf o perioadă aproximativ egală), deși în luna iulie Obama l-a condus pe Romney cu 2-4% o mare parte din timp.

Poate problema cea mai mare este, însă, că indiferent de rezultatul alegerilor, evoluția peisajului politic american va continua probabil pe aceeași linie pe care s-a înscris în ultimele decenii.

Raluca Toma


[i] Mitt Romney a fost Managing Director pe hârtie și în 2000-2001, dar conform declarațiilor sale și ale celor de la Bain, nu a avut un rol activ în administrarea companiei, el fiind implicat în organizarea olimpiadei de la Salt Lake City în perioada respectivă.

[ii] Romney refuză să publice date despre taxele plătite, în afară de 2010 și un estimat pe 2011, dar declară că în ultimii ani n-a plătit niciodată mai puțin de 13,6%. Având în vedere că venitul lui provine din investiții, rata efectivă a taxării în cazul său este similară sau chiar mai mică decât cea a unei persoane de clasă mijlocie.

2 comments

  1. @Raluca Toma
    In primul rand bine ai venit in comunitatea noastra. Articolul este excelent. Am vazut reactiile dupa Conventia Republicana, mai ales dupa bizarul discurs al lui Clint Eastwood. Cred ca Lord Chris Smith a descris foarte bine situatia GOP – Partidul lui Eisenhower si Rockefeller a murit. Iar ce l-a inlocuit nu pare fi pregatit sa guverneze – conservatorii si Tea Party detesta guvernul federal. E greu de crezut ca acesta a fost candva partidul lui Lincoln. Daca vor continua pe aceasta linie vor fi votati de barbati albi, pensionari si bogati :))). O lectura utila despre republicani este cartea Thedei Scocpol The Tea Party and the Remaking of Republican Conservatism.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s