Istoric vorbind, există doar două categorii de oameni politici care au avut o șansă reală să devină președinți democratic aleși ai României.
Prima categorie sunt „oamenii de stat”. „Om de stat” cu ghilimelele de rigoare, este cineva care a reprezentat România în integralitatea ei, dincolo de apartenența de partid. Există doar o mână de funcții care îți permit să porți această mantie: președinte, premier, șef al Senatului, ministru de externe sau guvernator al BNR.
Astfel a candidat Ion Iliescu în 1992, 1996 și 2000. Astfel a fost Adrian Năstase în 2004. Astfel au fost ambii candidați în 2009 (profilul lui Traian Băsescu fiind mai proeminent). Astfel candidează acum Victor Ponta și tot astfel ar fi candidat Crin Antonescu dacă nu se întâmplau evenimentele care au dus la retragerea sa.
A doua categorie sunt „liderii de alianță”. Nu vorbim de alianțe de partide, căci asta se face ușor. Vorbim de alianțe între electorate care sunt dispuse să treacă peste rivalitățile de partid ca să susțină un om și o idee. Poate că am putea spune că astfel a candidat Ion Iliescu în 1990. Cu siguranță asta s-a întâmplat în 1996 și 2004, prin alăturarea electoratului reformist de cel mai degrabă naționalist și dezamăgit-contestatar. Cea asemănător s-a încercat în 2009 prin asocierea electoratelor PNL și PSD dar experimentul a fost prematur.
Dacă într-o competiție nu sunt prezente ambele profile în turul doi (1990, 1992, 2000) alegerile devin brusc plicticoase și previzibile. Astfel, orice competiție solidă pentru prezidențiale s-a dat între cel mai proeminent om de stat al momentului și un lider de mare alianță. De regulă omul de stat are de partea lui și o organizație de partid de prim rang, așa că liderul de alianță are nevoie de o alianță formată pe cât se poate din „tot restul lumii”. Dacă nu în turul 1 măcar în turul 2.
Am mai făcut recensământul prezidențiabililor potențiali și altădată. Dar acuma, dintr-o listă cu nume discutate în radio-șanț, am rămas cu o listă de oameni care încearcă în mod real să candideze convingând militanți, semnatari de liste și sponsori. Ce au făcut între timp prezidențiabilii noștri?
Victor Ponta. Președintele nu candidează, șeful Senatului nu are mari șanse, guvernatorul BNR nu candidează, ministrul de externe nu candidează. Nici foștii ocupanți ai acestor posturi nu candidează și/sau nu au șanse. Astfel, premierul în exercițiu umple în mod natural nișa „om de stat”.
Problemele sale sunt două. Pe de o parte, premierul este tânăr și – cu mai puțin de un mandat întreg pe post – imaginea sa „statală” este insuficient consolidată.
Pe de altă parte, răzgândirile domnului Ponta sunt relativ celebre, în special prin opțiunile politice diferite care îl despart pe „premierul Ponta” de „parlamentarul Ponta”.
Nici una dintre aceste probleme nu sunt foarte deranjate atâta vreme cât rămâne pe poziția de prim-ministru. Tinerețea este o calitate în fața unui electorat dezamăgit de de clasa politică tradițională. Iar schimbările de direcție pot fi prezentate cu ușurință ca flexibilitate și disponibilitate de a te plia în fața societății.
Dar ca președinte trebuie să vii în fața electoratului cu un cuvânt limpede și hotărât. Dacă se poate, trebuie să proiectezi și imaginea uni înțelept care știe ce zice, cu atât mai bine. De aceea, putem spune că profilul de om de stat al premierului este mai slab decât cele proiectate de Ion Iliescu și Traian Băsescu atunci când au fost realeși.
Victor Ponta nu este cu totul străin nici de conceptul de lider de alianță. Eforturi semnificative au fost depuse în a crea parteneriate cu UDMR, UNPR, PC, PRL. Este evident că toți partenerii (minus UDMR) sunt mai degrabă niște sateliți. Chiar și așa, PSD a oferit din propriile resurse pentru a-i atrage și menține fiind astfel „Uriașul care știe să împartă puterea”.
Ceea ce am descris mai sus este în bună un profil optimist al prezidențiabilului Ponta. În implementarea sa, mai ales în ultimele luni, lucrurile încep să scârțâie. Evenimente precum ordonanța migrației distrug atât imaginea de flexibilitate cât și aceea a unui PSD capabil să împartă puterea. Dacă se ajunge în stadiul în care să se vorbească de „încăpățânarea tinereții [incompetente]” atunci această nouă imagine ar săpa destul de adânc la baza imaginii de om de stat a premierului.
Următorul candidat în ordinea sondajelor este Klaus Iohannis. Domnul Iohannis nu a avut nici o funcție care să îl recomande ca om de stat. Faptul că ar fi fost decorat de Angela Merkel poate fi întrucâtva util în acest sens, dar nu foarte mult. Mai mult îi folosește domnului Iohannis că are aspectul exterior și comportamentul demn al unui om de stat. Este, cum ar spune anglo-saxonul, „stately”.
Astfel, dl Iohannis trebuie să intre în nișa de „om de alianță”. CV-ul său este, din acest punct de vedere excelent. Proiectul Iohannis (2008) este, cumva, primul prototip al proiectului USL. Pe de altă parte, din zona ex-USL, Iohannis este, probabil, politicianul cel mai prizabil pentru dreapta ex-Băsescu.
Problema este că dl Iohannis nu este destul de activ. Nu vedem că ACL este organizația dlui Iohannis, ci că dl Iohannis este scos la înaintare de organizație. Iar asta este o problemă, pentru că identitatea ACL este încă foarte slabă și viitorul său încă incert. Mai mult, dacă dl Iohannis nu începe să își afirma rapid identitatea sa diferită de ACL, atunci va fi greu să atragă alegători care nu susțin Alianța. Scopul său trebuie să fie ca în jurul ACL să se strângă toți cei ce nu îl susțin pe Victor Ponta. Altfel, dacă ACL rămâne alianța principală a dreptei și atât… ne vom plictisi.
Despre restul candidaților putem vorbi mai pe scurt. Călin Popescu Tăriceanu este om de stat prin CV-ul său; nu se mai afirmă însă ca „principalul om de stat”. Ar fi și om de alianță, dar alianța informală căreia îi aparține este condusă deja de PSD.
Monica Macovei este om de stat în viziunea susținătorilor săi, pe o definiției diferită de cea folosită de mine mai devreme. Însă asta nu îi asigură decât un suport de nișă. În schimb, doamna Macovei nu este deloc om de alianță. Definițiile unei alianțe, pe cât am văzut din intervențiile sale publice, încep cu obligația partenerilor de a recunoaște greșelile trecutului și poziția virtuoasă a doamnei Macovei în acel trecut.
Elena Udrea nu este, evident, om de stat. În momentele sale de maximă putere și vizibilitate doamna Udrea a fost mai degrabă ordonator de credite. În schimb, ar fi om de alianță, dacă ar avea o alianță în spate. Dar doamna Udrea ar avea un efect toxic în majoritatea alianțelor la care ar putea să participe.
*
Miza sau plictisul acestor alegeri stau în bună măsură în mâinile domnului Iohannis. Dacă reușește să își depășească condiția actuală și să lărgească alianța din jurul său, atunci vom putea avea o bătălie reală. Pentru asta trebuie să înceteze să accepte agenda publică setată pentru el de guvernare și să definească el dezbaterea publică în jurul unor teme comune ale opoziției. Dacă nu, tot ce are nevoie domnul Ponta să facă este să evite greșeli catastrofale.
Andrei Tiut
Civitas Politics 
O scapare de redactare in penultimul paragraf (”În momentele sale de maximă putere și vizibilitate doamna Macovei a fost mai degrabă ordonator de credite.”) Ar trebui sa fie ”doamna Udrea” acolo.
Klaus Iohannis – un candidat slab, care nu a dovedit încă nimic în politica națională şi internațională. A susținut că nu vrea să fie parte a jocului politic, pentru că vrea să schimbe regulile jocului. Să nu uităm însă că este contrazis chiar de propriul CV – a fost desemnat premier, în 2009, de către PSD, PNL şi Voiculescu. Domnul Iohannis nu reprezintă cea mai bună soluție pentru a ne asigura că Ponta va fi învins în lupta pentru Cotroceni, iar România va evolua în bine. Îmi pare că sondajele au contat mai mult decât principiile. Nu este pentru nimeni un secret că există o forţă persuasiv-manipulatoare a sondajelor, mai ales atunci când sunt fetişizate şi hiperbolizate în scopuri mai mult ori mai puţin personale. Se induce ideea de inevitabilitate acolo unde este loc pentru reflecţie, acţiune, construcţie, dezbatere şi viziune. Un sondaj, mai mult sau mai puţin credibil, oferă date. Oamenii care iau decizii transformă acele date în fapte sociale. Cu consecinţele de rigoare.
În clipa de față, există trei oameni politici care îmi par a întruchipa aceste valori non-negociabile: Monica Macovei, Cătălin Predoiu și Cristian Diaconescu. Lista este, neîndoios, mai lungă, i-am amintit doar pe cei direct implicați în actuala cursă electorală. În ce mă privește, îi consider credibili şi onorabili pe aceștia.
Cred că domnul Predoiu este o variantă valabilă pentru prezidenţiale şi cred că în fiecare zi care trece se validează ca om politic serios. El a fost tehnocrat apreciat, dar tot mai mult creşte ca om politic.
Candidatul cel mai de perspectivă este Cătălin Predoiu în viziuna românilor cărora le pasă ce se întamplă în România acestor vremuri. În situația în care, actualul sondaj, la diferența minusculă dintre cei doi virtuali candidați de dreapta numiți aici, devine mai degrabă un pretext intern de partid și nu o formulă de calcul științifică, infailibilă. Chestiunea însă ține de principii. Cătălin Predoiu și Monica Macovei nu și-au ascuns pozițiile în chestiuni esențiale: continuarea bătăliei pentru statul de drept; rezistența la asaltul grupurilor mafiotice precum cel al recent condamnatului Dan Voiculescu, care a proclamat clar că dorește “cucerirea justiției”, adică anihilarea ei; garantarea propriei identități anti-autoritare prin delimitarea lipsită de orice ambiguitate față de lovitura de stat avortată din iulie 2012; orientarea categorică și ireversibilă a României spre Occident, în cadrele instituționale ale UE și NATO. O fuziune care are loc prin ignorarea acestor valori, non-negociable din punctul de vedere al celor ce susțin societatea deschisă, miroase de la o poștă a peronism, adică a populism, a demagogie, a oportunism radical.
Este în joc viitorul democrației constituţionale din România, continuarea luptei pentru statul de drept, rezistenţa la populism, corupție, fărădelege, la derive autorita