Dreapta naivă și stânga naivă 1

sagetiDreapta naivă crede că piața este perfectă și că nu există erori ale acesteia. De aici vine o anumită simpatie pentru evaziune și contrabandă. Dacă piața neagră este mai liberă decât piața reglementată înseamnă că ea reprezintă mai bine nevoile consumatorului.

Dar simpatia pentru piața neagră devine ridicolă abia când dreapta naivă ajunge la concluzia că impozitele sunt fundamental rele și că, astfel, orice scădere de impozit este bună. Iar fraza aceasta este luată extrem de literal în anumite zone ale dreptei. Să zicem că Ionel și Gigel au un magazin iar Ionel (spre deosebire de Gigel) plătește taxele integral și la timp. Și să zicem că Fiscul într-o zi începe să descindă la Ioneii și Gigeii patriei. Dreapta real-liberală va saluta acțiunea și va aștepta cu nerăbdare ca Ionel să prospere și Gigel să se adapteze sau să dea faliment.

Sau să zicem că Ionel are o structură cu acoperiș pe care plătește o taxă. Gigel are o structură fără acoperiș pentru care nu plătește nimic. Liberalii de dreapta, în numele unor piețe corecte, vor cere ca Gigel să plătească o taxă pe stâlpul lui în timp ce Ionel să primească o reducere finanțată din banii încasați de la Gigel.

Asta, însă, nu se întâmplă suficient de des în opinia publică de dreapta din România care pare dominată de dreapta economică naivă. Nu vreau aici să apăr acțiunile punctuale ale statului, pentru că nu am fost acolo când au fost implementate și nu garantez deloc pentru inteligența birocratului român. Dar nu pot să fiu de acord cu criticile dreptei naive. Nu cred că este adevărat că „toată lumea” face evaziune. Chiar dacă ar face, controalele în masă sunt exact ce este necesar pentru a limita evaziunea aproximativ simultan. Am îndoieli că evaziunea în România este opresivă; datele sugerează că țara noastră aplică o povară fiscală medie. Dacă vreți să argumentați că povara este medie dar serviciile statului cumpărate sunt submediocre aș putea fi de acord. Dar scăderea TVA la alimente produce beneficii cam în zonele cele mai vizate de actualele controale ANAF.

Da, mulți dintre purtătorii de opinie din România au acces la modalități de contabilitate creativă și poate că, da, la un moment dat veniturile lor vor trezi interesul acestui guvern sau a altuia. Dar asta nu ne scuză să spunem povești. Ceea ce este necesar în România nu este mai multă dreaptă naivă care să se agațe de statu-quo, oricât de noroios ar fi. Am avea nevoie să auzim mai des o critică viguroasă a acelor aspecte care pot fi criticate (sustenabilitate vs heirupism, calcul bugetar pe temen lung, etc).

*

Iluzia stângii naive este că implementarea drepturilor sociale transcende calculele economice.

Această idee poate avea sens în societățile dezvoltate care pot, cel puțin teoretic, să asigure subzistența membrilor lor. Mai mult, ideea beneficiilor sociale ca drepturi absolute scutește stânga de o problemă morală catastrofică, anume nevoia de alege dintre săracii locali și ultra-săracii de peste hotare. O perspectivă utilitaristă i-ar obliga pe cei de stânga să se întrebe dacă exportul producției nu produce peste hotare mai mult bine decât răul pe care îl face acasă. Dar absolutizarea drepturilor îi scutește de acest disconfort. Acasă dreptul la o viață decentă este absolut. Peste hotare la fel, deci corporațiile ar trebui să asigure venituri (fie și vag) comparabile cu cele de acasă. Evident, mare parte din producția exportată va fi forțată astfel să se întoarcă acasă (transport ieftin, forță de muncă calificată, stat de drept). Sindicatele sunt fericite iar dacă peste hotare niște oameni devin subnutriți pentru că nu mai au acces la locuri de muncă prost plătite, asta este. Ignorarea perspectivei utilitariste face ca abordarea problemei sărăciei să devină anti-matematică și, deci, irațională. Sau, dacă preferați, supra-rațională.

Dar să revenim la țările sărace. Acestea nu au adeseori bani pentru programe sociale altfel justificate. Iar răspunsurile la această problemă nu sunt prezente în literatura anglo-saxonă. Așa că un prim răspuns al stângii naive este să spună: „este treaba statului de unde face rost de bani”.

True_story[1]

Cealaltă abordare, aparent mai sofisticată, este abuzul de keynesianism. În continuare mențin că nu am auzit pe nimeni să îmi explice de ce ar fi keynesianismul valid într-o țară a a cărei principală problemă este ineficiența. Dar să presupunem că ar fi valid. Keynes nu a inventat perpetuum mobile. Dacă statul produce o cerere de 100 de lei și în economie se nasc 20 de lei, statul va lua înapoi sub formă de impozite vreo 60 de lei – deci va ieși în pierdere.

Un recent articol al lui Sorin Cucerai are curajul să își asume această naivitate până la capăt.

Eroarea pe care o facem frecvent este aceea că gândim în termeni cantitativi finiți în timp ce modernitatea (și mai ales post-modernitatea) este o ordine trans-finită, în permanentă expansiune. Operăm cu termeni și concepte specifice unei lumi în care nu mai trăim de cel puțin 100-150 de ani.

Dacă privim în perspectivă dl Cucerai are o anume dreptate. Dacă eu azi o nevoie perceputa de x unități din bunul y este posibil ca peste 50 de ani să ajung sa consum mai multe unități de y decât credeam că am nevoie sau că pot consuma. Dar aici și acum, numărul x este finit și chiar dacă la anul x va fi mult mai mare tot finit rămâne.

*

Piața perfectă, viața fără impozite, ciclul keynesian infinit: o să cred în lucrurile acestea când o să le văd.

Andrei Tiut

Anunțuri

One comment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s