Nu mă încearcă o simpatie teribilă pentru soarta Greciei. Nu se poate să ai o guvernare proastă atâtea decenii și tu, ca națiune, să spui că nu ai știut nimic (și, apoi, să insiști că ești demnă de suveranitate). Dar pentru poporul grec, ca și pentru Syriza, drumul între hybris și pedeapsă este deja scurtat. Dacă poporul grec nu votează cum trebuie va plăti. Ba chiar și dacă votează cum trebuie tot va plăti, pentru că nu pare să existe o cale directă de ieșire din actuala situație. Deci nu mă voi alătura să lovesc în cine se află deja la pământ.

Dar poziția Uniunii este cu totul altă discuție. Spre oroarea liderilor europeni, FMI a oferit un raport din care pare să rezulte că, în forma actuală, propunerile UE nu mai sunt capabile să conducă la creștere economică și posibil, nici la recuperarea datoriilor. (În mod ironic FMI a fost adus în Troică pentru ca să țină sub control eventuale manevre ale grecilor, nu ale UE)

At the last review in May 2014, Greece’s public debt was assessed to be getting back on a path toward sustainability, though it remained highly vulnerable to shocks. By late summer 2014, with interest rates having declined further, it appeared that no further debt relief would have been needed under the November 2012 framework, if the program were to have been implemented as agreed. But significant changes in policies since then—not least, lower primary surpluses and a weak reform effort that will weigh on growth and privatization—are leading to substantial new financing needs. Coming on top of the very high existing debt, these new financing needs render the debt dynamics unsustainable. This conclusion holds whether one examines the stock of debt under the November 2012 framework or switches the focus to debt servicing or gross financing needs. To ensure that debt is sustainable with high probability, Greek policies will need to come back on track but also, at a minimum, the maturities of existing European loans will need to be extended significantly while new European financing to meet financing needs over the coming years will need to be provided on similar concessional terms. But if the package of reforms under consideration is weakened further—in particular, through a further lowering of primary surplus targets and even weaker structural reforms—haircuts on debt will become necessary.

Raportul nu disculpă deloc Syriza, dimpotrivă. Dar cazul Syriza nu este interesant decât după ce vedem soarta partidului post-referendum. Până atunci, să observăm că politicienii europeni se fac vinovați de o dublă minciună. Pe de o parte grecii, indiferent de alte chestiuni, merită să știe că opțiunile din referendum nu le vor aduce creștere economică. Pe de altă parte cetățenii zonei euro merită să știe că nici un rezultat al referendumului nu le garantează recuperarea împrumuturilor.

Posibilitatea că propunerea Troicii nu rezolvă problema Greciei ar fi trebuit să fie clară de mult. Liderii UE au evitat să vorbească despre aceasta. Dar nici o țară nu a fost mai insistentă în a susține că poziția UE este ideală din punct de vedere atât pragmatic cât și moral precum a fost Germania. Și, în general, dna Merkel a încurajat atitudinea de demnitate ultragiată a propriei populații, deși, spune Wikileaks, știa din 2011 riscurile pe care și le asumă:

Merkel’s fear was that Athens would be unable to overcome its problems even with an additional haircut, since it would not be able to handle the remaining debt. Furthermore, she doubted that sending financial experts to Greece would be of much help in bringing the financial system there under control.

Din nou ironic, dna Merkel încearcă să se izoleze de responsabilitate. Ideea că cine decide trebuie să și plătească nu este numai o idee morală ci și un percept economic al… ordoliberalismului german.

Nu este prima dată când doamna cancelar pune o poleială nepotrivită de rațiune și sens peste realitate. Nimeni nu putea avea pretenția ca Germania să urmărească în Ucraina o politică excesiv de ostilă față de Rusia nucleară. Dar nu este acceptabil pentru un șef de guvern să spună că armele nu rezolvă nimic.

Aceste contradicții între valori și unele acțiuni punctuale i se întâmplă oricărei mari puteri. Dar Germania adaugă și problema comunicării culturale. Germanii ne enervează pentru că nu îl înțeleg pe Caragiale. Dezarmarea în fața Rusiei sau viitorul economic al Greciei sunt „mofturi”; dar cum îi traduci ideea de „moft” unui demnitar german?

Dacă Germania are o tradiție de auto-deriziune, ea nu se vede din afară. Dacă te enervează Bush, poți să râzi de el alături de Jon Stewart; dacă te enervează Cameron poți să te consolezi privind la Litle Britain; chiar și uneori aroganta Franță l-a produs pe Louis de Funès. Dar dacă nu ne place Angela Merkel (sau Sigmar Gabriel) nu există o metodă simplă de a râde de ei împreună cu poporul german. Și, pentru că cei doi sunt în coaliție, nici măcar nu putem să ținem cu opoziția. Lipsa unor fracturi ale societății care să se vadă puternic în străinătate înseamnă că, în planul percepției, Angela Merkel este Germania.

Andrei Tiut