Impresii despre cooperarea NATO-Rusia 4

Presedintele Federatiei Ruse, Dmitri Medvedev si Secretarul General al NATO, Anders Fogh Rasmussen, Moscova, 16-17 decembrie. Copyright NATO

Am avut plăcerea să particip la conferinţa NATO Russia Cooperation in the East. Afghanistan as a Premise,  organizată de Foreign Policy România şi NATO la Cercul Militar Naţional, joi 16 septembrie. Conferinţa s-a dovedit extrem de utilă deoarece am asistat la o serie de discuţii şi schimburi de idei extrem de deschise cu privire la cooperarea NATO-Rusia. În cele urmează voi rezuma şi comenta principalele puncte de vedere exprimate în cadrul discursurilor şi a panel-urilor conferinţei.

Primul vorbitor a fost secretarul de stat al MAE pentru afaceri europene Bogdan Aurescu care a prezentat perspectiva românească asupra noului concept strategic al NATO şi aşteptările pe care le are România de la Alianţă la nivel regional. Obiectivele generala vizate de România care ar trebui cuprinse în Noul Concept Strategic  al NATO stau sub semnul echilibrului: un echilibru operaţional între misiunea de apărare a teritoriului şi operaţiunile expediţionare,  un echilibru între misiunile ce ţin de Articolul 5 şi alte tipuri de  misiuni, un echilbru între capacitatea alianţei de a face faţă provocărilor strategice în afara ariei de responsabilitate cât şi în interiorul acesteia, un echilibru între ambiţiile NATO şi resursele aflate la dispoziţia sa şi un echilibru între misiunile  mai vechi ale NATO şi cele de tip nou. România consideră în continuare NATO ca principalul for de dialog pe teme de securitate între Europa şi America de Nord (SUA şi Canada).

Interesele particulare ale Românie vis-á-vis de noul concept strategic reflectă procupări legate atât de securitatea regională cât şi de profilul general al Alianţei. Securitatea regiunii Mării Negre şi a Balcanilor de Vest sunt principalele interese pe care România ar dori să le regăsească incluse  în cadrul Noului Concept Strategic al NATO. România ar dori articularea unei strategii de securitate specifică a Alianţei pentru aceste două regiuni. Referitor la parteneriate, Bogdan Aurescu a precizat că România doreşte ca NATO să încheie parteneriate cu actori capabili să contribuie în mod vădit la securitatea Europei. Parteneriatele nu trebuie să se rezume doar la capabilităţi militare şi interese politice, ci şi la promovarea valorilor fundamentale ale NATO. Alianţa trebuie să devină şi un furnizor de valori în regiunile limitrofe, pe lângă clasicul rol de furnizor de securitate. Noile parteneriate trebuie fundamentate astfel pe un echilibru între interese politice, cooperare pragmatică şi valori.

O intervenţie relevantă pentru discuţia referitoare la crearea de noi parteneriate de către NATO a avut-o  noul ambasador al Marii Britanii Martin Harris care „l-a provocat” pe Bogdan Aurescu să elaboreze asupra cooperării cu Rusia şi cooperarea NATO cu alte organizaţii direct interesate  de securitatea europeană. Bogdan Aurescu a enumerat principalele teme de cooperare NATO-Rusia ca fiind: apărarea anti-rachetă, proliferarea armelor de distrugere în masă şi lupta împotriva terorismului. România este interesată în deschiderea dialogului dintre NATO şi Rusia în domenii de interes comun şi abandonarea mentalităţilor Războiului Rece. Un obiectiv stringent al cooperării NATO-Rusia este tratatul CFE, care este suspendat.

Un discurs relevant pentru relaţia NATO-Rusia a fost cel lui Teodor Meleşcanu, preşedintele Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională a Senatului şi fost ministru de externe şi al apărării, care a articulat o strategie de cooperare şi dialog între Rusia şi Alianţă.  Teodor Meleşcanu a argumentat că bazele fundamentale ale cooperării NATO-Rusia ar trebui fie: abandonarea clişeelor şi stereotipurilor Războiului Rece, principiile Chartei de la Paris, abandonarea ideii sferelor de influenţă, abandonarea „jocurilor politice de sumă nulă”, renunţarea la revizionism şi respectarea de către Rusia a suveranităţii şi integrităţii teritoriale a vecinilor săi. Teodor Meleşcanu a ridicat problema cooperării în Marea Mediterană dintre NATO şi Rusia, ca modalitate de a debloca relaţiile şi aduce mai departe cooperarea din Afganistan. Cooperarea dintre Alianţă şi Rusia ar trebui să includă şi chestiuni sensibile precum securitatea energetică şi apărarea anti-racheta. Un punct major de tensiune în relaţia NATO-Rusia a fost extinderea Alianţei spre est, dar Rusia nu ar trebui să deţină un drept de veto asupra acestei politici a NATO.

În privinţa extinderii NATO, Alianţa nu ar trebui numai să menţină politica „uşilor deschise”, ci aceasta să fie complementată de principiul sprijinirii şi pregătirii pentru aderare a statelor care doresc să devină membre ale organizaţiei. Cooperarea NATO-Rusia în privinţa securităţii europene este condiţionată de acceptarea principiului importanţei legăturii trans-atlantice pentru securitatea continentului european. Teodor Meleşcanu a afirmat că în elaborarea tratatului CFE, NATO nu a acordat o atenţie prea mare intereselor Federaţiei Ruse, lucru ce a condus în final la suspendarea acestuia.

Relaţia pe termen lung a NATO cu Rusia ar trebui fundamentată pe trei concepte: cooperare în majoritatea domeniilor – politic, economic şi de securitate; competiţie –  pe dezvoltare economică, pe soluţionarea conflictelor îngheţate, privind abordările strategice, democratizare şi respectarea drepturilor omului; confruntare – pe chestiuni care ating interesele şi valorile fundamentale ale NATO. Această abordare ar conduce  la o relaţie matură şi serioasă între NATO şi Rusia în perspectiva domnului Meleşcanu. De asemenea nu ar trebui exclusă o posibilă aderare la NATO a Federaţiei Ruse – niciodată, să nu spunem niciodată – finlandizarea spaţiului post-sovietic nu este o abordare realistă, este similară cu ideea sferelor de influenţă şi ar implica sacrificarea unor valori ş interese fundamentale ale NATO. Şi în final nu ar trebui exclusă cooperarea NATO-Rusia pe tema conflictelor îngheţate, chiar dacă în opinia domnului Meleşcanu şansele de reuşita ale acestei abordări sunt minime. O idee extrem de interesantă furnizată de Teodor Meleşcanu pe tema cooperării NATO-Rusia, a fost posibilitatea invitării acesteia de a participa la sistemul anti-balistic al Alianţei. Argumentul din spatele acestei idei este că pentru Rusia, scutul anti-balistic al NATO este mai uşor de acceptat din punct de vedere politic, decât cel propus de SUA.

O surpriză academică şi politică a fost prezentarea susţinută de profesorul norvegian Asle Toje care a analizat dezinhibat eforturile europene de a-şi consolida poziţia în sistemul internaţional, pornind de la recent publicata sa carte, The European Union as a Small Power After the Post-Cold War. Spun o surpriză deoarece am avut de-a face cu o abordare realistă a politicii externe şi de securitate a UE, o abordare mai rar utilizată în analizele ce se ocupă de politicile europene.  În viziunea lui Asle Toje Uniunea Europeană nu poate face faţă din punct de vedere politic şi militar competiţiei la nivel global cu noile puteri emergente (China, India, Brazilia) şi a devenit o putere minoră. Aşteptările că noul sistem internaţional va fi dominat de un Occident bipolar format din puterea militară şi politică a SUA şi de puterea economică şi diplomatică a UE au fost excesiv de optimiste. UE este o putere dezechilibrată – o putere economică extraordinară, dar un pitic în materie de putere politică. Acest lucru se datorează lipsei unei mentalităţi de mare putere – în sensul de impunere a unui punct de vedere în cadrul sistemului internaţional şi lipsa cronică de investiţii în domeniul apărării şi securităţii, în speţă în crearea de capabilităţi expediţionare care sa permită Uniunii să proiecteze putere la nivel global. Lipsa de investiţii în domeniul apărării de către statele europene reprezintă o slăbiciune extrem de periculoasă, Asle Toje comparând un NATO fără SUA ca fiind practic un pact al sinucigaşilor.

Cauzele principale ale situaţiei strategice dificile în care se regăseşte Uniunea Europeană au fost identificate de Asle Toje ca fiind în mare parte de natură structurală: UE este doar un răspuns şi o funcţie a unei experienţe istorice, lipsa de voinţă politică pentru a opera ca o mare putere, ambiţia de a deveni o mare putere a fost înlocuită de fenomenul de hedging, eficienţa operaţională a UE este subminată de existenţa unui decalaj între consensul politic şi aşteptările legate de existenţa acestuia. Alte elemente care contribuie la statutul de putere minoră a UE sunt lipsa unităţii, absenţa raţiunii de stat, dominaţia instituţionalismului liberal ca ethos al elitelor europene, existenţa unei culturi dependente în domeniul apărării, prea multe aşteptări puse pe seama consensului, insistenţa formulării politicilor pe baza consensului, creşterea presiunii asupra capabilităţilor existente şi nevoia de acţiune stringentă. Slăbiciunea UE a atras după sine şi dezinteresul recent al Statelor Unite faţă de legătura trans-atlantică, relaţiile euro-atlantice devenind din ce în ce mai distante din cauza faptului ca UE nu poate contribui eficient la obiectivele de politică externă a SUA. Pe de altă parte fragilitatea recentă a legăturii trans-atlantice se datorează şi faptului că Europa în acepţiunea SUA, a devenit un spaţiu securizat, iar actualul preşedinte american este primul din istoria recentă care nu are o legătură emoţională cu Europa.

După seria de discursuri şi prezentări au urmat două panel-uri foarte utile şi provocatoare intelectual. Primul panel compus din Wess Mitchell de la institutul CEPA din Washington DC, Gael Moullec director în Divizia de afaceri politice  şi politici de securitate a NATO, şi Iulian Fota, consilier prezidenţial pe probleme de securitate naţională, şi moderat de Alina Inayeh, a tratat direct delicata problemă a cooperării NATO-Rusia. Al doilea panel compus din colonelul Alexander Alderson director al Centrului de Operaţiuni de Stabilizare şi Cointrainsurgenţă al Armatei Britanice,  Filon Morar, directorul Direcţiei Orientul Mijlociu din cadrul MAE, lt. col. Florin Stan, şeful Operaţii şi Instrucţii al Brigăzii 2 Vânători de Munte şi lt. col. Ciprian Marin comandantul UM 01531, şi moderat de Kai Brand-Jacobsen directorul Departamentului Operaţiuni de pace de la PATRIR a discutat rolul „abordării cuprinzătoare” (comprehensive approach) în misiunile de stabilizare şi contrainsurgenţă.

Temele pe care Rusia şi NATO cooperarează au fost prezentate, oarecum anost, de către Gael Moullec. NATO cooperează foarte bine în Afganistan cu Rusia (asigurarea logisticii pentru misiune) şi în lupta împotriva terorismului, dar recenta recunoaştere a independenţei Abhaziei şi a Oseţiei de Sud, precum şi etichetarea în continuare a Alianţei ca fiind un posibil inamic în noua doctrina de apărare a Moscovei, sunt evoluţii îngrijorătoare. O viziune mai critică asupra relaţiilor NATO-Rusia a avut-o Wess Mitchell. Acesta a argumentat convingător că Rusia este o putere revizionistă, o putere însă aflată în declin, care nu îşi respectă angajamentele (tratatul CFE). Cele mai îngrijorătoare aspecte ale politici externe ruseşti ţin de penetrarea sistemelor politice ale statelor vecine (foste sovietice), cumpărarea de politicieni occidentali (wholesale buying), astfel încât deciziile de politică externă ale unor state occidentale numai sunt făcute pe baza interesului naţional sau a preferinţelor ideologice, ci pe baza intereselor ruseşti, o politică energetică coercitivă şi nerespectarea suveranităţii teritoriale a vecinilor săi.

Politică de reset a relaţiei SUA-Rusia iniţiată de administraţia Obama nu este o strategie de politică externă, este mai mult un demers tactic care a vizat detensionarea relaţiilor diplomatice pentru a permite Washington-ului a se ocupa de războaiele din Irak şi Afganistan şi a obţine cooperarea Kremlinului  pe tema dosarului nuclear iranian. Ca sa devină cu adevărat o strategie politică pe termen lung, politica de reset trebuie să conţină garanţii de securitate pentru Europa Centrală, Europa de Nord,  şi ţările baltice (crearea unei forţe aliate de solidaritate, echivalentul unei brigaăzi de pompieri – Allied Solidarity Force) şi NATO trebuie să dezvolte o noua paradigmă politică pentru spaţiul post-sovietic. În SUA, în cercurile republicane mai ales, acordul START III (New START) este perceput ca avantajând în special Rusia. Expertul american a recunoscut că în prezent Statele Unite nu a articulat o strategie politică externă şi de securitate pentru Europa. În plus, pentru prima dată în istorie, SUA „nu mai investeşte în politica de integrare europeană.”

Referitor la declinul puterii ruseşti Wess Mitchell a listat principalele atuuri ale Kremlinului: arsenalul nuclear, rezervele de hidrocarburi şi dreptul de veto din Consiliul de Securitate al ONU. Pe de alta parte aceste elemente de putere sunt fragile şi instabile: arsenalul nuclear este vechi şi politica energetică a Moscovei nu este sustenabilă din punct de vedere economic pe termen lung.  Se observă o finlandizare a spaţiului post-sovietic – spaţiul geo-strategic dintre Rusia şi NATO şi o reactivare a „ frontierei strategice.”   În ciuda slăbiciunii şi declinului rusesc, aceasta reprezintă în continuare o ameninţare pentru statele vecine, expertul american comparând Rusia cu o supernovă, cel mai mare pericol identificat de SUA fiind ca Moscova să devină o putere negaţionistă (spoiler power/negationist power) care să submineze politicile americane şi occidentale.

Am apreciat prezentarea lui Iulian Fota, care a oferit viziunea oficială românească asupra cooperării NATO-Rusia.  Cel mai relevant lucru din prezentare, pentru mine cel puţin,a fost că am aflat că România depune eforturi de re-construire/construire a unei „relaţii pragmatice” cu Federaţia Rusă, dar că demersurile româneşti din ultima perioadă s-au lovit de reticenţa şi reţinerea Kremlinului.

Ultimul panel s-a dovedit extrem de util pentru cei interesaţi de eforturile militare şi civile româneşti din Irak şi Afganistan, precum şi un „curs introductiv” în şcoala de contrainsurgenţă britanică. Col. Alderson a oferita viziunea britanică asupra contrainsurgenţei şi a misiunilor de stabilizare politico-militară în regiuni sensibile. Filon Morar a relatat experienţa sa ca diplomat român şi expert civil în  Georgia, Irak şi Afganistan, în monitorizarea proceselor electorale şi acordurilor de încetare a focului. Locotenent coloneii români Florin Stan şi Ciprian Marin au oferit viziunea militară asupra teatrului de operaţiuni din Afganistan, prezentând fără reţineri situaţia complexă din această ţară. Am constatat ca militarii români şi-au însuşit foarte bine „teoria contrainsurgenţei”, iar forţele desfăşurate în acest teatru aplică eficient lecţiile acesteia. Pe de altă parte însă inamicul este unul competent şi extrem de adaptabil, aşa cum au recunoscut ambii ofiţeri români, iar deficienţele structurale ale Afganistanului sunt multe şi grave: „şomaj ridicat, analfabetism, servicii publice foarte proaste, paştunii ca etnie majoritară (insurgenţa talibană este formată din paştuni – n. a.), nemulţumiri legate de mediul politic şi social”(lt. col. Ciprian Marin). Panel-ul a reliefat foarte bine importanţa abordării cuprinzătoare în misiunile de stabilizare, ce presupune un efort combinat şi unitar civil şi militar.

Consideraţii

Conferinţa a fost excelentă pentru că a reuşit să informeze şi în acelaşi timp să nască dezbateri interesante pe tema relaţiilor NATO-Rusia. Din păcate nici un expert rus nu a fost prezent să ne ofere perspectiva Kremlinului, iar reprezentanţii ambasadei Rusiei, deşi prezenţi, nu au luat parte la dezbateri (spre deosebire de alţi diplomaţi străini).  Mă îngrijorează foarte mult fragilizarea relaţiei trans-atlantice, relaţie fundamentală pentru securitatea europeană. Utilizarea termenului de finlandizare, mai ales pentru spaţiul post-sovietic, de mai mulţi vorbitori, denotă cât de actuală este politica de putere (power politics) în această regiune.

Perspectiva realistă asupra puterii europene oferită de către Asle Toje şi realpolitik-ul prezentării relaţiei SUA-Rusia făcute de Wess Mitchell readuc în discuţie relevanţa teoriei realismului politic în explicarea politicii internaţionale.  În spaţiul european mai ales, abordările de tip realist sunt privite cu reticenţă, în locul lor fiind utilizat instituţionalismul liberal şi abordările post-moderne (teoria critică şi constructivismul). Acest lucru se reflectă, oarecum, şi în formularea politicilor externe, elementele hard ale puterii fiind ignorate, în favoarea celor soft, iar concepte fundamentale precum „interesul naţional” sunt destinate „deconstruirii” academice. Acest climat intelectual poate genera disonanţe cognitive pentru acei specialişti care se găsesc în posturi diplomatice şi se confruntă cu politicile de putere ale unor actori statali. Statul naţional, ca actor principal al sistemului internaţional, a fost poate neglijat prea mult şi asistăm în momentul de faţă la ascensiuni ale unor puteri care şi-au construit politicile externe în jurul realpolitik-ului (India, China, Brazilia) şi a conceptului de interes naţional. Este relevant pentru această dezbatere faptul că propunerea Rusiei privind un nou tratat care să definească arhitectura de securitate europeană este pusă în termenii realpolitik-ului, aducând aminte de viziunea geopolitică a cancelarului Metternich (Wess Mitchell).

George VIŞAN

Anunțuri

4 comments

  1. Ideea intrarii Rusiei in NATO e o ipoteza. Rusia nu pare a fi interesata de aceasta aderare, ar putea insa sa-si depuna candidatura asa ca sa incurce lucrurile si sa submineze alianta. In orice caz Rusia in momentul de fata nu ar indeplini majoritatea criteriilor enuntate in 1995. Atat timp insa cat elita ruseasca si populatia considera NATO o amenintare si inca afiseasa frustrarile sfarsitului de Razboi Rece si stereotipurile politice si militare ale acestuia, aceasta aderare intra la categoria pipe dreams.

    Teodor Melescanu a mentionat acest subiect in sens diplomatic, excluderea, chiar si teoretica a Rusiei de la aderarea la NATO ar tensiona inutil relatii si asa fragile pe care le are aceasta cu Alianta si ar insemna exluderea oricarei contributii rusesti la securitatea europeana pe termen lung. Cum ar veni, aderarea Rusiei este mai mult o ipoteza de bon ton, decat un scenariu palpabil. Am mai auzit aceasta idee venind din Germania, unde se pare ca a fost tratata mai serios. O Rusie frustrata politic si considerata irelevanta de catre NATO ptr. securitate europeana s-ar transforma intr-o putere negationista – spoiling power, care ar face orice numai sa impiedice planurile si politicile politicile aliatilor. Intr-un asemenea scenariu si Rusia ar fi afectata negativ de aceasta strategia, dar a deriva satisfactii la nivel de prestigiu din „scufundarea” planurilor NATO.

    In cazul unei aderari, repet ipotetice, Rusia ar trebui sa devina interoperabila cu noii sai aliati. Cum Rusia detine o industria militara si aeronautica viabila achizitia unui avion occidental multirol nu ar fi necesara. Pur si simplu ar aplica anumite upgradeuri avioanelor sale in materie de sisteme de comunicatii si IFF pentru a fi compatibile cu cele Aliantei.

    Cat despre subiectul F-16 in sine-vezi postarea de mai jos. Argumentele ar trebui sa iti fie cunoscute.

  2. @GI

    Tratatele de tip START sunt importante ptr. climatul de incredere care il creeaza intre actori, dar cred ca substanta cooperarii Rusia/NATO/SUA trebuie sa fie fundamentata pe interese comune si pe o viziune comuna asupra securitatii europene. In acest moment exista o serie de interese comue (Afganistan, terorism, dosarul nuclear iranian), dar nu exista si o viziune comuna privind securitatea europeana.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s