Geopolitica, George Friedman şi românii 1

George Friedman, CEO Stratfor

Periplul geopolitic al patronului Stratfor, George Friedman a inclus săptămâna trecută şi România. Interviurile şi analizale sale despre situaţia „geopolitică” a României şi a Republicii Moldova au provocat o adevărată rumoare în presa şi blogosfera românească (aici, aici, aici), fiind copios comentate şi citate. Reacţia generală pare să fi fost „Uite Friedman, ne arată calea în materie de politică externă!” Dacă aş scrie pentru criticatac.ro aş fi tentat să răspund că avem de-a face cu un fenomen de colonizare culturală şi o abandonare a facultăţii critice. Cum nu fac acest lucru voi susţine doar că am asistat la o abandonare a facultăţii critice, pe fondul unei lipse acute de informare asupra domeniului relaţiilor internaţionale.

Despre geopolitică, o scurtă critică

Înainte de a începe analiza aş dori să fac câteva precizări: sunt abonat de vreo trei ani la newsletter-ul Stratfor (acela primit gratis pe mail de 2-3 ori pe săptămână), am citat materiale Stratfor pe blog şi le-am utilizat pe alocuri în cercetări şi am şi cumpărat o carte scrisă de George Friedman – America’s Secret War.

Am serioase reţineri în raport cu geopolitica şi cu programul ei de cercetare. Cea mai serioasă reţinere ţine de faptul că nu se poate atribui în totalitate comportamentul statelor în cadrul sistemului internaţional poziţiei lor geografice. Martin Wight, întemeietorul şcolii engleze a relaţiilor internaţionale considera geopolitica o pseudo-ştiinţă şi o definea ca o „geografie politică a lumii studiată ca un instrument al expansiunii militariste.” Wight a criticat şi modul în care primul geopolitician, Halford Mackinder, şi-a formulat teoria cu privire la dominarea heartland-ului cu ajutorul puterii militare terestre, dovedind că aceasta din urmă a fost formulată luând în considerare numai speţele istorice care îi confirmau ipoteza.

Hans Morgenthau, întemeietorul realismului clasic era cel puţin la fel de dur în critica adusă geopoliticii şi o considera „o pseudo-ştiinţă care ridică factorul geografic la rangul de variabilă absolută, care ar determina astfel puterea unei naţiuni şi în consecinţă viitorul acesteia.” Geopolitică este deci o abordare reducţionistă care ignoră alte variabile ce afectează puterea şi comportamentul unui stat în cadrul sistemului internaţional. O altă critică adusă geopoliticii (de fapt geopoliticienilor germani) a fost uşurinţa cu care a fost instrumentalizată din punct de vedere ideologic pentru a servi scopurilor politice ale regimului nazist. Pe scurt ceea ce i se reproşează geopoliticii este reducţionismul geografic pe care l-a practicat, imposibilitatea falsificării ipotezelor şi teoriilor emise, precum şi modul în care îşi formulează teoriile. Chiar şi aşa geopolitica continuă a fi studiată, sfaturile geopoliticienilor fiind apreciate de către decidenţii politici.

Despre Stratfor şi George Friedman

Stratfor este o companie de consultanţă care combină învăţămintele geopoliticii cu cele ale intelligence-ului, adică disciplina culegerii şi analizării informaţiilor şi a efectuării prognozelor strategice. Din varii motive analizele Stratfor au devenit extrem de populare în România, mai ales în rândul jurnaliştilor. Lucru acesta este uşor de observat uitându-ne la numărul de citări ale rapoartelor Stratfor din presa românească. Din păcate aceste citări nu sunt însoţite şi de un comentariu critic adecvat. Un exemplu în acest sens a fost ilustrat în timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale, când Stratfor a publicat un raport în care se afirma că ar exista riscul unor mişcări de stradă în urma victoriei contestate a lui Traian Băsescu.  Prognoza Stratfor nu s-a confirmat, dar a dat de lucru ziariştilor şi comentatorilor de la televizor.

O analiză serioasă a climatului politic şi social din România din acea perioadă ar fi sugerat cel mai probabil doar o adâncire a polarizării politice, nu însă şi recursul la proteste violente. Probabil că Stratfor nu dispune însă de un analist specializat pe situaţia politică din România sau un expert în societăţile din Centrul şi Estul Europei care să ofere o analiză nuanţată a situaţiei. Din păcate Stratfor probabil a făcut doar o monitorizare de presă superficială şi a corelat situaţia de atunci cu evenimente din ţările din jurul României, unde alegerile au fost însoţite pe alocuri de mişcări de protest (Ucraina, Moldova, Georgia, precum şi protestele socio-economice din Ungaria).

Nu numai Stratfor mai greşeşte, dar şi fondatorul şi patronul companiei, George Friedman. În cartea sa despre războiul împotriva terorismului, Americas Secret War, George Friedman susţine că invazia americană a Irakului în 2003 a fost cauzată în principal de dorinţa de a forţa cooperarea Arabiei Saudite în războiul global împotriva terorismului (Friedman 2004: 234). Mai sunt citate ca raţiuni de stat posibilitatea dezvoltării de către Irak a unor arme de distrugere în masă (ipoteză infirmată de raportul Duelfer după război), cooperarea dintre Al Qaeda şi regimul lui Saddam Hussein (o himeră) şi înlăturarea regimului lui Saddam Hussei (obsesia politică al lui Paul Wolfowitz) (Friedman 2004: 234).

Geopoliticianul american propune un lanţ cauzal improbabil, concentrându-se asupra unei singure variabile majore (nevoia de suportul Arabiei Saudite în lupta împotriva terorismului) ignorând cauze mult mai puternice şi evidente: dorinţa neo-conservatorilor din administraţia Bush de a „termina ceea ce fusese început în 1991”, influenţa disproporţionată a lui Dick Cheney şi a echipei sale de consilieri asupra deciziilor de politică externă în primul mandat al lui George W. Bush, climatul politic  din SUA de dupa 11 septembrie 2001, înlăturarea lui Saddam Hussein şi înlocuirea sa cu un regim democratic, provocarea unor schimbări politice radicale în Orientul Mijlociu (un val de democratizare), politica de preempţiune a administraţiei în materie de securitate naţională (de fapt o politică preventivă) şi lipsa unor informaţii corecte despre capabilităţile Irakului în materie de arme de distrugere în masă. Toate aceste elemente nu au fost luate în considerare de către George Friedman sau le-a fost acordată o prioritate scăzută.

George Friedman despre România – în termeni critici

Secţiunea ce urmează este fundamentată pe interviurile acordate de George Friedman Mediafax şi Hotnews, precum şi analizele publicate pe siteul Stratfor despre România şi Moldova. Ceea ce urmează este o selecţie a elementelor din analiza lui George Friedman pe care le-am considerat a fi esenţiale.

Istoria României: George Friedman dovedeşte că are o cunoaştere limitată a istoriei ţării pe care o analizează, susţinând că România şi-a dobândit suveranitatea în 1918! Ceea ce s-a întâmplt în 1918 s-a chemat Marea Unire, suveranitatea şi independenţa fiind obţinute cu 40 de ani în urmă, prin Tratatul de pace de la Berlin (1878).

Securitate naţională: Patronul Stratfor dă dovadă de inconsecvenţă şi incoerenţă.

1. În interviul acordat Mediafax susţine că România nu ar avea nevoie de avioane de luptă multirol, ci de elicoptere, în timp ce în analiza de pe Stratfor susţine că SUA ar putea asigura acoperirea aeriană a României. În interviul acordat Hotnews Friedman susţine că SUA nu ar lupta niciodată pentru securitatea României – deci cum să asigure securitatea spaţiului aerian al acestei ţări!? În al doilea rând România nu trebuie să cumpere elicoptere din SUA, ele putând fi produse la IAR Ghimbav de către concernul Eurocopter…

2. Geopoliticianul american susţine că România trebuie să-şi dezvolte o forţă mobilă de reacţie rapidă care să protejeze graniţa estică de o eventuală agresiune. Corect, dar dacă această forţă mobilă nu dispune de acoperire aeriană ce o să se întâmple cu ea când va lua contactul cu un inamic superior numeric şi care dispune de acoperire aeriană? George Friedman ar trebui să cunoască faptul că după submarin, avionul de luptă este cel mai periculos adversar al unei nave militare. Deci un eventual atac amfibiu împotriva coastelor României ar trebui respins de o forţă întrunită formată din nave de luptă şi avioane multirol.

3. Geografia României, în special brâul Carpaţilor, face ca ţara noastră să fie greu de apărat şi îi afectează unitatea – o teză discutabilă. În primul rând că un atac venit din Est poate fi respins controlând culmile Carpaţilor Orientali şi Subcarpaţilor Orientali. În al doilea rând între cele trei regiuni istorice se poate comunica uşor prin trecătorile ce traversează lanţul carpatic. În al treilea rând, cum a fost demonstrat în primul război mondial, aceste trecatori sunt în general uşor de apărat. Bucureştiul este într-adevăr vulnerabil, dar apărarea sa se poate organiza pe văile râurilor în cazul unui atac din Vest, iar din Est, dacă scenariul de la primul punct funcţionează, atunci nu este o problemă. (Nefiind expert militar sunt deschis dezbaterilor şi argumentelor care să îmi infirme afirmaţiile de mai sus).

4. România trebuie să fie capabilă să-şi proteje graniţele şi să dispună de o apărare robustă – Corect! În momentul de faţă arsenalul militar al României este format în proporţie de 85% din tehnică bună de casat, care periclitează viaţa militarilor. Mai mult din 2013 nu vom mai fi în stare să ne protejăm spaţiul aerian. Aici George Friedman a pus degetul pe rană – România subinvesteşte cronic în apărare şi prezintă o vulnerabilitate majoră în acest sens.

Politica externă: Lipsă de informare, argumentaţie slabă, scenarii mai mult sau mai puţin credibile şi constatarea evidenţei.

1. Garanţiile de securitate acordate prin Articolul 5 al tratatului de la Washington nu valorează cât hârtia pe care sunt înscrise – extrem de discutabil. Atât timp cât pe teritoriul României sunt staţionate trupe americane riscul unui atac asupra teritoriului naţional sunt reduse.

2. Statele Unite nu vor ajuta România în cazul unui atac militar asupra teritoriului său – pur şi simplu fals. Prezenţa trupelor americane în România, cooperarea militară din Afganistan şi Irak şi instalarea scutului anti-rachetă pe teritoriul nostru, fac ca această afirmaţie să fie falsă din start. Trebuie totuşi înţeles faptul că SUA nu vor lupta în locul României şi prezenţa trupelor americane în România nu ne scuteşte pe noi de investiţii în apărare.

3. Relaţiile României cu Ungaria nu sunt cele mai bune – complet fals. La nivel de guverne cele două state au o relaţie foarte bună, în ciuda unor diferende istorice.

4. România ar trebui să se apropie de Turcia – argument redundant. România şi Turcia sunt pe punctul de a încheia un parteneriat strategic, avem excelente relaţii economice şi exportăm curent electric către această ţară. Relaţiile politice trebuiesc consolidate, Turcia având reţineri faţă de politica românească la Marea Neagră – Turcia nu doreşte abrogarea sau amendarea convenţiei de la Montreaux privind strâmtorile.

5. Unirea cu Moldova – improbabilă. Un obiectiv realist ar fi ca Moldova să devină un stat tampon între România şi sfera de influenţă rusă, sau în cazul degradării puterii ruseşti să devină un „satelit” românesc. Unirea nu este fezabilă din mai multe motive: nu este sigur că aceasta va fi recunoscută de restul comunităţii internaţionale, moldovenii şi românii nu sunt foarte siguri de utilitatea ei şi Rusia va fi destul de puternică ca să blocheze acest plan.

6. România întreprinde prea puţin în Moldova şi nu este destul de periculoasă în raport cu Rusia – argument dubios. Ajutorul financiar nerambursabil acordat Chişinăului, sprijinirea AIE de către autorităţile române, lobbyul intens pentru un parcurs european şi acordarea de cetăţenie română moldovenilor, nu sunt acţiuni de natură să pericliteze influenţa rusă? Ce ar dori George Friedman, să invadăm Moldova şi să evacuăm Armata a 14-a? Geopoliticianul american sugerează că aducerea Republicii Moldova în atenţia UE este un efort inutil – dimpotrivă chiar dacă nu este un demers perceput pozitiv la Bruxelles, este extrem de util din punct de vedere diplomatic.

7. Aderarea la NATO şi UE au creat un nivel de aşteptări nerealiste la nivelul elitelor politice şi al publicului – corect. Un citat ilustrează perfect auto-amăgirea elitelor politice româneşti: „Din câte ştiu, România nu este ameninţată astăzi de nimeni, nu este în stare de conflict cu nicio ţară dimprejur, am reuşit să avem relaţii care să ne aducă în situaţie de normalitate. În plus, suntem membri ai UE şi ai NATO şi beneficiem de aceste elemente de securitate colectivă… Nu investim în echipamente care ruginesc şi se demodează…Deci, între oameni şi tancuri nu am nicio ezitare, voi investi către bunăstarea omului şi a cetăţeanulu.” George Friedman nu ia în considerare în analiza sa şi caracterul parohial al elitelor româneşti.

8. Uniunea Europeană nu are o politică externă credibilă – corect. Are 27 de politici externe.

9. Relaţiile Ruso-Germane sunt periculoase din punctul de vedere al ţărilor din Centrul şi Estul Europei – da, dar discutabil. Această combinaţie poate fi contracarată prin diferite soluţii diplomatice europene (Parteneriatul Estic), abilitate diplomatică (Polonia) şi prin influenţa SUA. Nu este însă o evoluţie neglijabilă.

10. Viitorul Uniunii Europene – tuşele sunt prea negre şi argumentarea este slabă.

Economia: Generalităţi şi explicaţii neconvingătoare.

1. Exporturile germane care ne sufocă – o falsă problemă. Problemele economice actuale nu sunt cauzate în principal de exporturile germane care ne sufocă, ci de problemele structurale ale României: deficitele structurale, un stat care sufocă iniţiativa privată, productivitatea scăzută şi lipsa de competitivitate. Avantajele competitive pe care le deţinem se erodează rapid, mâna de lucru ieftină şi competentă ar putea dispărea rapid prin emigraţie sau în absenţa unei reforme structurale a educaţiei. Accentul în viitor trebuie să cadă pe inovaţie şi nu pe mâna de lucru ieftină – delocalizările sunt cu dublu sens.

2. România, ca hub energetic – corect, dar lipsit de viziune. România nu trebuie să se mulţumească să fie un simplu stat care trăieşte din redevenţele obşinute din tranzitarea unor conducte pe teritoriul său. Trebuie să producă energie din toate sursele viabile economic şi să o exporte.

Concluzii

Lectura analizelor şi interviurilor lui George Friedman îmi lasă un gust amar. Expertul american dă dovadă de stângăcie în argumentarea ideilor, lansează scenarii care nu sunt plauzibile, nu este de loc informat cu privire la subiectul analizei, este incoerent şi inconsecvent în poziţii şi argumentare. Mai grav, este extrem de haotic în demersul său şi nu îşi susţine argumentele cu dovezi. În ciuda faptului că îşi face reclamă susţinând că oferă analiză independentă, profundă şi obiectivă, George Friedman nu reuşeşte să se ridice la propriile standarde. Analizele sale ar trebui privite cu scepticism şi cu un ochi critic.

George VIŞAN

Anunțuri

One comment

  1. Pingback: Tweets that mention Geopolitica, George Friedman şi românii « -- Topsy.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s