Am citit azi blogul lui Turambar în care acesta argumentează o coagulare a electoratului pe o direcţie stânga (auto-identificaţi ca stânga, săraci, votează PSD) vs. dreapta (auto-identificaţi, „bogaţi”, votează PDL) unde PNL este prins la mijloc cu un electorat mai degrabă amestecat.

Ideea este interesantă din două motive. Pe de o parte încearcă să pună axa stânga-dreapta pe

o bază raţională şi în acelaşi timp „realist-locală”. Pe de altă parte se potriveşte ca o mănuşă discursului uşor propagandistic despre PNL care şi-a pierdut „sufletul” de dreapta şi începe să fie acum ca o carcasă fără conţinut.

De la acea postare a trecut multă apă pe Dâmboviţa (10 zile internetice) dar tema în sine merită să fie semnalată şi preluată.

Prima mea obiecţie faţă de această abordare este diferenţa dintre corelaţie şi cauzalitate (în engleză rimează: „correlation is not causation”). Mai specific, după cum remarca  Tapirul poate fi un caz de „reverse causation”. Să zicem că eu îl sprijin pe Emil Boc pentru că mă fascinează carisma lui. Frumos ar fi ca eu să conştientizez disonanţa mea cognitivă şi să mă declar, după cum e cazul, de stânga, dreapta sau nehotărât. Totuşi e destul de probabil să mă declar de dreapta într-un efort de a-mi raţionaliza alegerea făcută.

Cauzalitatea inversă nu e neapărat un capăt de lume. Dacă premierul crează electorat autentic de dreapta atunci … asta e. Dar auto-identificarea nu este neapărat cea mai sigură măsură a orientării ideologice*. În lipsa unui indicator al valorilor reale ale populaţiei nu putem şti dacă nu cumva electoratul de dreapta al PDL nu ar sprijini, de exemplu, redistribuirea averii lui Dinu Patriciu. Problema aceasta e ca o bombă cu ceas care explodează abia pe finalul postului:

Ce preferăm? Libertatea în faţa egalităţii, cu riscurile şi responsabilităţile aferente? Ori egalitatea în faţa libertăţii, întru nivelarea prin asistenţă00 social şi prin dictatură luminată, prin redistribuire a plus valorii de la cei care produc la cei care au nevoie?

Ori, graficele nu vorbesc nicăieri de libertate vs. egalitate, care e interpretarea autoritativă a autorului. Există, dimpotrivă, opinii diferite, precum cea a lui Mircea Comşa care, în octombrie 2009, descrie un peisaj mult mai nuanţat:

Astfel, indiferent dacă se declară  de stânga, de centru sau de dreapta, alegătorii români atribuie la  fel responsabilitatea bunăstării (mai degrabă indivizilor), evaluează la fel (pozitiv) competiţia şi vizează în aceeaşi măsură o reducere a inegalităţilor dintre venituri. Pe de altă parte, ponderea celor care consideră că individul este responsabil pentru asigurarea propriei bunăstări sau că proprietatea privată trebuie să se dezvolte creste de la stânga la dreapta (exceptând categoria celor care se consideră strict de dreapta).

„Dezordinea ideologică” remarcată anterior se regăseşte şi în cazul celuilalt set de afirmaţii cu privire la modul în care trebuie să fie condusă/să arate România. Indiferent de poziţia ideologică asumată, alegătorii români percep acelaşi grad al (in)echitaţii sociale, consideră în aceeaşi măsură că Guvernul este responsabil pentru reducerea diferenţelor dintre venituri. Mici diferenţe în sensul aşteptat se înregistrează doar relativ la rolul iniţiativei private […] şi la proprietatea asupra principalelor întreprinderi şi servicii publice.

În context Turambar pare să aibă două argumente pentru coerenţa ideologică a electoratului român. Primul este consistenţa în timp a răspunsurilor pe eşantioane CATI (telefonice); argumentul e parţial corect dar insuficient. Al doilea ţine de relativa suprapunere între bogaţi/dreapta respectiv săraci/stânga. Însă suprapunerea  este parţială şi uşor de contrazis cu exemple istorice. Putem include aici diverse cazuri** dar o să mă rezum la ţăranii din Vendeea care i-au ucis pe revoluţionari ca să apere Biserica şi regele.

Mai mult, axa propusă de Turambar (egalitate vs libertate) este discutabilă. Probabil ar fi mai corect să spunem că din punct de vedere economic liberalismul este de dreapta (minim posibil de intervenţie economică) în timp ce cultural este mai degrabă de centru (nici protecţia instituţiilor fundamentale/organice ale societăţii nici dărâmarea/înlocuirea lor prin inginerie socială ci neutralitate). Nu neg că definiţia lui Turambar este intelectual mai elegantă şi chiar foarte populară; dar sociologia nu e fizică şi populaţiile rareori se comportă după legile armoniei. Dacă dreapta=libertate atunci toate filoanele dreptei care proclamă un principiu superior*** ajung să nu fi existat iar anarhiştii devin, cred, dreapta radicală. În plus axa lui Turambar nu explică ambiguitatea ALDE.

În sfârşit, chiar dacă am avea o axă validă şi recunoscută cu care să lucrăm, aplicabilitatea ei în România post-decembristă este o cu totul altă poveste. După Revoluţie post-comuniştii lui Ion Iliescu s-au poziţionat ca şi conservatori de stânga obligând opoziţia să se plaseze ca reformişti de dreapta şi lăsând intelectualitatea eurosocialistă cu o tristeţe de decenii. Această coaliţie paradoxală, nevoită să se întoarcă în trecut ca să reia proiectul de reformă şi bună guvernare al României interbelice, a dispărut (din păcate); mai rău, însăşi axa pe care se plasa a explodat. Astăzi un partid din guvernul care a „supervizat” în Piaţa Universităţii  încearcă să monopolizeze dreapta în timp ce unicul partid de opoziţie care a supravieţuit epocii se aliază cu PSD iar  prin apartenenţa la ALDE şi unele poziţii recente ale lui CP Tăriceanu deschide uşă unei definiţii mai nuanţate a propriei doctrine. În plus, ambele blocuri ne propun exact acea reformă a statului care le convine mai mult. Partidul care nu are voturi ne propune o reformă electorală iar gruparea care a fost evacuată din administraţie ne propune reforma serviciului public.

Cu ce rămânem în această situaţie? Personal mi se pare că axa stânga-dreapta nu defineşte partidele ci este definită de ele. De aceea , în studiul domnului Comşa ideologia auto-asumată este consistentă cu votul în timp ce valorile politice nu. Această abordare fixează doar pe termen scurt aşteptările electoratului faţă de opţiunea ideologică apartidului. Pe termen mediu un partid poate capitaliza susţinerea populară schimbând eticheta ideologică dar păstrând unele idei forţă (Traian Băsescu) sau păstrând eticheta şi schimbând conţinutul (domnii Antonescu şi Tăriceanu?).   O asemena axă poate fi relativ utilă electorului român ca să îşi descrie propria poziţie dar inutilă oricui ar vrea să ne înţeleagă din afară.

Andrei Tiut

* Auto-identificarea e acceptabilă la apartenenţa etnică şi cam atât. Auto-identificarea e acceptabilă la apartenenţa etnică şi cam atât. Pentru religiozitate (dacă vrem să fim riguroşi) întrebăm frecvenţa de participare la slujba de Duminică (prima poruncă a Bisericii). Pentru toleranţă întrebăm ce tip de relaţie cu „celălalt” ar fi acceptabile (prieten, vecin, coleg, rudă). La fel pentru alinierea politică există baterii de întrebări care încearcă să măsoare acest subiect.

** Albii săraci din sudul SUA (republicani, graţie lui Nixon), catolicii bogaţi din SUA (democraţi în continuare – cred – deoarece catolicii minoritari votează în adeseori cu partidele cele mai tolerante), sindicatele creştine din Italia (no comment) sau pe tinerii francezi şi americani din 1968 (high/middle-class, educaţie înaltă, stânga). Probabil o corelaţie mai bună deşi imperfectă ar fi: dreapta curtează electoratul care are de câştigat din menţinerea statu quo-ului din societatea (capitalistă) din care fac parte şi vice-versa.

*** Rădăcinile creştine ale Europei, dreptul divin al monarhului sau, la limită, superioritatea rasială.