Stânga vs dreapta în politica românească (reflecţii pe un post al lui Turambar) 6

Am citit azi blogul lui Turambar în care acesta argumentează o coagulare a electoratului pe o direcţie stânga (auto-identificaţi ca stânga, săraci, votează PSD) vs. dreapta (auto-identificaţi, „bogaţi”, votează PDL) unde PNL este prins la mijloc cu un electorat mai degrabă amestecat.

Ideea este interesantă din două motive. Pe de o parte încearcă să pună axa stânga-dreapta pe

o bază raţională şi în acelaşi timp „realist-locală”. Pe de altă parte se potriveşte ca o mănuşă discursului uşor propagandistic despre PNL care şi-a pierdut „sufletul” de dreapta şi începe să fie acum ca o carcasă fără conţinut.

De la acea postare a trecut multă apă pe Dâmboviţa (10 zile internetice) dar tema în sine merită să fie semnalată şi preluată.

Prima mea obiecţie faţă de această abordare este diferenţa dintre corelaţie şi cauzalitate (în engleză rimează: „correlation is not causation”). Mai specific, după cum remarca  Tapirul poate fi un caz de „reverse causation”. Să zicem că eu îl sprijin pe Emil Boc pentru că mă fascinează carisma lui. Frumos ar fi ca eu să conştientizez disonanţa mea cognitivă şi să mă declar, după cum e cazul, de stânga, dreapta sau nehotărât. Totuşi e destul de probabil să mă declar de dreapta într-un efort de a-mi raţionaliza alegerea făcută.

Cauzalitatea inversă nu e neapărat un capăt de lume. Dacă premierul crează electorat autentic de dreapta atunci … asta e. Dar auto-identificarea nu este neapărat cea mai sigură măsură a orientării ideologice*. În lipsa unui indicator al valorilor reale ale populaţiei nu putem şti dacă nu cumva electoratul de dreapta al PDL nu ar sprijini, de exemplu, redistribuirea averii lui Dinu Patriciu. Problema aceasta e ca o bombă cu ceas care explodează abia pe finalul postului:

Ce preferăm? Libertatea în faţa egalităţii, cu riscurile şi responsabilităţile aferente? Ori egalitatea în faţa libertăţii, întru nivelarea prin asistenţă00 social şi prin dictatură luminată, prin redistribuire a plus valorii de la cei care produc la cei care au nevoie?

Ori, graficele nu vorbesc nicăieri de libertate vs. egalitate, care e interpretarea autoritativă a autorului. Există, dimpotrivă, opinii diferite, precum cea a lui Mircea Comşa care, în octombrie 2009, descrie un peisaj mult mai nuanţat:

Astfel, indiferent dacă se declară  de stânga, de centru sau de dreapta, alegătorii români atribuie la  fel responsabilitatea bunăstării (mai degrabă indivizilor), evaluează la fel (pozitiv) competiţia şi vizează în aceeaşi măsură o reducere a inegalităţilor dintre venituri. Pe de altă parte, ponderea celor care consideră că individul este responsabil pentru asigurarea propriei bunăstări sau că proprietatea privată trebuie să se dezvolte creste de la stânga la dreapta (exceptând categoria celor care se consideră strict de dreapta).

„Dezordinea ideologică” remarcată anterior se regăseşte şi în cazul celuilalt set de afirmaţii cu privire la modul în care trebuie să fie condusă/să arate România. Indiferent de poziţia ideologică asumată, alegătorii români percep acelaşi grad al (in)echitaţii sociale, consideră în aceeaşi măsură că Guvernul este responsabil pentru reducerea diferenţelor dintre venituri. Mici diferenţe în sensul aşteptat se înregistrează doar relativ la rolul iniţiativei private […] şi la proprietatea asupra principalelor întreprinderi şi servicii publice.

În context Turambar pare să aibă două argumente pentru coerenţa ideologică a electoratului român. Primul este consistenţa în timp a răspunsurilor pe eşantioane CATI (telefonice); argumentul e parţial corect dar insuficient. Al doilea ţine de relativa suprapunere între bogaţi/dreapta respectiv săraci/stânga. Însă suprapunerea  este parţială şi uşor de contrazis cu exemple istorice. Putem include aici diverse cazuri** dar o să mă rezum la ţăranii din Vendeea care i-au ucis pe revoluţionari ca să apere Biserica şi regele.

Mai mult, axa propusă de Turambar (egalitate vs libertate) este discutabilă. Probabil ar fi mai corect să spunem că din punct de vedere economic liberalismul este de dreapta (minim posibil de intervenţie economică) în timp ce cultural este mai degrabă de centru (nici protecţia instituţiilor fundamentale/organice ale societăţii nici dărâmarea/înlocuirea lor prin inginerie socială ci neutralitate). Nu neg că definiţia lui Turambar este intelectual mai elegantă şi chiar foarte populară; dar sociologia nu e fizică şi populaţiile rareori se comportă după legile armoniei. Dacă dreapta=libertate atunci toate filoanele dreptei care proclamă un principiu superior*** ajung să nu fi existat iar anarhiştii devin, cred, dreapta radicală. În plus axa lui Turambar nu explică ambiguitatea ALDE.

În sfârşit, chiar dacă am avea o axă validă şi recunoscută cu care să lucrăm, aplicabilitatea ei în România post-decembristă este o cu totul altă poveste. După Revoluţie post-comuniştii lui Ion Iliescu s-au poziţionat ca şi conservatori de stânga obligând opoziţia să se plaseze ca reformişti de dreapta şi lăsând intelectualitatea eurosocialistă cu o tristeţe de decenii. Această coaliţie paradoxală, nevoită să se întoarcă în trecut ca să reia proiectul de reformă şi bună guvernare al României interbelice, a dispărut (din păcate); mai rău, însăşi axa pe care se plasa a explodat. Astăzi un partid din guvernul care a „supervizat” în Piaţa Universităţii  încearcă să monopolizeze dreapta în timp ce unicul partid de opoziţie care a supravieţuit epocii se aliază cu PSD iar  prin apartenenţa la ALDE şi unele poziţii recente ale lui CP Tăriceanu deschide uşă unei definiţii mai nuanţate a propriei doctrine. În plus, ambele blocuri ne propun exact acea reformă a statului care le convine mai mult. Partidul care nu are voturi ne propune o reformă electorală iar gruparea care a fost evacuată din administraţie ne propune reforma serviciului public.

Cu ce rămânem în această situaţie? Personal mi se pare că axa stânga-dreapta nu defineşte partidele ci este definită de ele. De aceea , în studiul domnului Comşa ideologia auto-asumată este consistentă cu votul în timp ce valorile politice nu. Această abordare fixează doar pe termen scurt aşteptările electoratului faţă de opţiunea ideologică apartidului. Pe termen mediu un partid poate capitaliza susţinerea populară schimbând eticheta ideologică dar păstrând unele idei forţă (Traian Băsescu) sau păstrând eticheta şi schimbând conţinutul (domnii Antonescu şi Tăriceanu?).   O asemena axă poate fi relativ utilă electorului român ca să îşi descrie propria poziţie dar inutilă oricui ar vrea să ne înţeleagă din afară.

Andrei Tiut

* Auto-identificarea e acceptabilă la apartenenţa etnică şi cam atât. Auto-identificarea e acceptabilă la apartenenţa etnică şi cam atât. Pentru religiozitate (dacă vrem să fim riguroşi) întrebăm frecvenţa de participare la slujba de Duminică (prima poruncă a Bisericii). Pentru toleranţă întrebăm ce tip de relaţie cu „celălalt” ar fi acceptabile (prieten, vecin, coleg, rudă). La fel pentru alinierea politică există baterii de întrebări care încearcă să măsoare acest subiect.

** Albii săraci din sudul SUA (republicani, graţie lui Nixon), catolicii bogaţi din SUA (democraţi în continuare – cred – deoarece catolicii minoritari votează în adeseori cu partidele cele mai tolerante), sindicatele creştine din Italia (no comment) sau pe tinerii francezi şi americani din 1968 (high/middle-class, educaţie înaltă, stânga). Probabil o corelaţie mai bună deşi imperfectă ar fi: dreapta curtează electoratul care are de câştigat din menţinerea statu quo-ului din societatea (capitalistă) din care fac parte şi vice-versa.

*** Rădăcinile creştine ale Europei, dreptul divin al monarhului sau, la limită, superioritatea rasială.

Anunțuri

6 comments

  1. Multumesc pentru atentia acordata articolului meu si pentru analiza.

    Intr-adevar, autodefinirea e doar o componenta. Intr-adevar, ar trebui sa avem si alte maniere de masurare a pozitionarii ideologice dincolo de acest prim aspect. Intrebari despre valori. Intrebari despre comportamente.

    Din pacate, volumul redus al chestionarului nu ne-a permis.

    Din fericire, un proiect la care lucrez chiar acum (nu al nostru) ne va permite sa facem aceasta analiza in extenso, inclusiv valori (cu masurarea comportamentelor e un pic mai greu in aceasta situatie, spre deosebire de religiozitate, exemplul pe care l-ati dat ca si contraargument).

    Da, intr-adevar avem niste combinatii de dimensiuni relativ autonome, dupa cum ati dat exemplu. Axa conservatorism – reformism. Atitudinea fata de proprietate. Atitudinea fata de interventia statului / redistribuirea plus-valorii.

    Insa, dupa atitea „da”-uri concesive, vin sa adaug ca puterea analizei mele consta in comparatie. Daca pastram maniera de masurare (in cazul de fata, autoidentificarea) si identificam variatii de-a lungul timpului, este f probabil ca aceste variatii sa spuna ceva semnificativ despre glisarea partidului respectiv in mintea votantilor. Ca intr-adevar corelatia nu e cauzalitate si ca nu stim daca partidul s-a schimbat sau mintea oamenilor a glisat, asta e altceva. Insa avem pe de alta parte maniere conexe de masurare care sa ne permita sa spunem ca mai degraba partidul a glisat, nu perceptia publica. Vezi masurile luate la guvernare. Vezi alianta recenta.

    Inteleg si accept reticenta in privinta acceptarii validitatii analizei mele. Si totusi. Si totusi. E pur, si muove… 😦

  2. Da, se misca (daca vorbim de PNL, cel putin); ba chiar am putea cadea de acord la modul generic ca se pozitioneaza mai pe centru (deci spre stanga). Unde ne despartim este la sugestia ca aceasta miscare creaza disonante in valorile politice ale electoratului.

    Partea asta trebuie studiata mai in detaliu (da, stiu ca e mai complicat) si ma bucur ca CCSB va continua aceasta linie de cercetari. (Traducere: sper ca se va publica ceva semnificativ, caci altfel de ce sa ma bucur). Vor fi interesant de comparat rezultatele CCSB cu celalat studiu citat (chiar daca folositi alte intrebari, anumite comparatii ale consistentei sunt posibile).

    Pana atunci lumea cea rea poate sa spuna ca consistenta de la sondaj la sondaj e semn al faptului ca o parte din electorat simte ca el si partidul sau favorit duc o lupta comuna si, in lipsa altui nume, ii spun stanga/ dreapta. Sigur, nu se poate dovedi ca lumea rea are dreptate, dar nici ca se inseala…

    Scuze pentru propozitiile lungi – e din cauza ca ploua afara

  3. Pingback: Plăcintă, disonanţe cognitive şi guvernarea cu scuipat la furcă | Vultureşti

  4. Buna ziua,

    Trebuie sa va spun de la bun inceput ca toata discutia imi pare a fi putin superflua. A cerceta si analiza baza ideologica a electoratului roman seamana destul de mult cu a analiza tehnologiile de dezvoltare agrara ale Iracului, sigur ca exista potential, dar unele realitati fac astfel de analize aproape irelevante: in cazul nostru lipsa generalizata de interes pentru politica la nivelul publicului, iar in cazul Iracului urmele de senile si craterele ce se gasesc pe multe dintre suprafetele arabile. Astfel ca trebuie sa intreb „Cui ii folesesc astfel de studii si analize?” Cu certitudine nu alegatorilor care sunt pusi in fata realitatilor cotidiene oferite de mai bine de doua decenii de guvernare dezastruoasa a tarii.

    Poate ca inainte de a analiza axa stanga / dreapta sau antagonismul libertate / egalitate ar trebui analizata relevanta acestor dihotomii la nivel global sau teoretic si, mult mai important, analizata relevanta lor pentru Romania. Ambele seturi de concepte imi par a fi perimate la nivelul politicii Europene si prea putin relevante in cazul acestei tari. Este un fapt ca in Europa tarile cu economiile cele mai puternice precum Germania si Franta, deci tarile care pun un accent deosebit pe libertate inteleasa in termeni economici, sunt tari care au siteme de protectie sociala destul de dezvoltate si bine puse la punct. Intr-adevar in ultimul an au inceput sa apara proiecte pentru remodelarea sistemelor in aceste tari, dar acestea sunt menite sa eficientizeze si nu sa minimalizeze ajutorul social. In acelasi timp tarile nordice precum Norvegia sau Suedia au atat cel mai ridicat nivel de cheltuieli in sistemul social cat si cel mai mare nivel de impozitare al contribuabilului. Cu toate acestea, in loc de a slabii economiile nationale, modelul nordic produce un climat socio-economic care are drept rezultat unele dintre cele mai mari valori pe scara indexului HDI. Toate acestea pot fi folosite pentru a trage concluzia ca, cel putin la nivel European, nu exista un antagonism necesar intre libertatea economica si egalitatea sociala. Atat timp cat atat economia cat si sistemul de ajutor social sunt stimulate si intretinute cu seriozitate si profesionalism, cele doua pot creste impreuna. Iar asta ne aduce la situatia Romaniei.

    Una dintre problemele interesante pe care le are tara noastra este ca de ceva vreme nimeni nu mai vorbeste despre tranzitie. Sigur, nu ma refer la tranzitia de la comunism la democratie, ci despre o tranzitie mult mai stringenta pentru prezentul Romaniei, anume aceea de la o democratie liberala formala la o democratie liberala consolidata. Pe scurt, prima este ceea ce avem la ora actuala in tara, in timp ce a doua este ceea ce se poate gasi in tarile vest europene. Nici una dintre taberele politice nu pare sa fi fost capabila de a aduce masuri care sa grabeasca aceasta tranzitie, asa cum nici una dintre taberele politice nu a fost capabila sa recunoasca existenta acestui fenomen. In cazul unei democratii formale atat economia cat si sitemul de ajutor social sunt de multe ori probleme. In cazul unei democratii consolidate ele sunt de multe ori solutii. Ori tranzitia aceasta nu se poate face decat prin remodelarea multora dintre sferele democratiei autohtone si centrarea pe eficientizarea interactiunii dintre acestea. In acest sens diferenta dintre stanga si dreapta devine irelevanta, caci pentru ambele seturi de ideologii, in masura in care ele chiar exista in sanul partidelor din Romania, masurile menite sa intareasca sferele democratiei ar trebui sa fie la fel de importante. Astfel un sistem legal previsibil si coerent, o societate civila puternica, o clasa politica abila, o economie productiva si o birocratie eficienta sunt la fel de importante pentru o guvernare social-democratica ca si pentru una conservatoare sau neoliberala.

    Acestea fiind spuse trebuie sa remarc cu deznadejde ca noi, cei care ne ocupam de analiza politica, avem in continuare tendinta de a ne concentra eforturile asupra unor subiecte a caror relevata poate fi usor pusa sub semnul intrebarii. In sprijinirea acestei afirmatii va ofer linkul catre un eseu care pune in discutie impactul pe care il au politologii sau analistii politici asupra societatii in general.

    http://saysthemagpie.wordpress.com/2011/07/07/political-science-and-the-polity-a-sketch-of-civil-action-in-romania/

  5. Pingback: Mic glosar româno-catolic pentru ziariști și entuziaști « Civitas Politics

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s