Cum se amorsează o primavară persană: insurgenţa nonviolentă a lui Obama 1

Beniamin Netaniahu și Barack Obama, Reuters

Octavian Manea a publicat în Revista 22 o nouă analiză dedicată programului nuclear iranian

Premierul israelian Beniamin Netaniahu a descins pe scena AIPAC, săptămâna trecută, în atmosfera unui Washington deja setat de discursul preşedintelui Obama. Cum era de aşteptat, recitalul premierului israelian a oferit nuanţe sensibil diferite. El a punctat că ţara sa a aşteptat, suficient de mult, rezultate decisive în dosarul iranian, criticând totodată dezbaterea fără sfârşit care listează pericolele unui nou război în Orientul Mijlociu.

Dar ceea ce rămâne când ne propunem să conturăm un bilanţ provizoriu este că premierul israelian nu a reuşit să obţină susţinerea Statelor Unite pentru un atac preventiv asupra programului nuclear iranian. Răspunsul lui Obama a fost ferm:

Este convingerea mea că, la acest moment, avem încă oportunitatea de a rezolva totul pe cale diplomatică. Nu este doar perspectiva mea. Este şi opinia şefilor agenţiilor americane de informații; este opinia şefilor serviciilor de informaţii israeliene; (…) este şi evaluarea celor în uniformă.

Un consens zdrobitor în favoarea Administraţiei Obama. Coincidenţă sau nu, în acelaşi timp, la Ierusalim ieşeau pe piaţă sondaje care arătau că peste 60% din opinia publică israeliană se opune unui atac împotriva Iranului, în special unul lansat fără participarea Statelor Unite. Probabil că, pentru moment, este suficient să modereze pornirile premierului Netanyahu, un politician considerat de observatori ca fiind puţin predispus asumării de riscuri politice „nu doar în probleme de pace, dar mai ales în chestiuni de război“. Mandatele sale nu reprezintă, nici pe departe, o suită de campanii militare de talia unui atac aerian împotriva Siriei, a unui război în Gaza sau a unor invazii terestre în Liban.

Strategia Obama

Dar, în toată această discuţie despre război şi atacuri preventive, se vorbeşte mult prea puţin despre potenţialul soluţiei diplomatice la care speră, în acest al 12-lea ceas, Casa Albă. Şi totuşi, de ce ar da rezultate ceva ce a eşuat de nenumărate ori în trecut? La o privire atentă, Obama aplică logica unui insurgent. Este un răspuns asimetric şi neconvenţional. Administraţia sa acţionează simultan pe multiple fronturi operationale pentru a obţine o presiune concertată, maximizând efectul asupra ţintei. Regimul iranian este mai izolat ca oricând, pe scena internaţională. Totodată, corsetul sancţiunilor începe să sufoce fiscal economia iraniană: sunt suspendate contracte energetice esenţiale, sunt lovite tranzacţiile financiare ale băncii centrale iraniene, iar orice instituţie financiară globală care interacţionează cu piaţa iraniană este penalizată.

Dacă noua rundă de sancţiuni funcţionează, se prea poate ca Iranului să îi fie în curând imposbil să mai vândă petrol folosind canalele financiare oficiale. Între timp, la nivel regional se conturează premisele formării unui fel de NATO anti-Teheran:

Întreaga regiune devine conştientă de eforturile iraniene ceea ce generează o opoziţie unificată similară celei din 1949 din Vestul Europei când NATO s-a format din teama de Uniunea Sovietică şi a forţelor sale – generalul american James Mattis.

La sfârşitul anului trecut saudiţii au vorbit explicit în acest sens. Şi totuşi, poate nimic nu este mai important ca ceea ce se întâmplă în interiorul Iranului şi cum reacţionează societatea iraniană.

Însă insurgenţa cere timp. Nu este „blietzkrieg“. Evoluţia sa este graduală. „Toate aceste efecte se vor acumula în timp. Aproape imperceptibil, insesizabil vom vedea progresul – dar va fi ca şi cum ai privi firele de iarbă crescând“, obişnuia să spună David Petraeus. De altfel, este un raţionament cu care Obama rezonează intim. Prin chiar biografia sa. În fond, şi el este produsul unei insurgenţe nonviolente, al mişcării afro-americane de revendicare a drepturilor civile. Şi este exact experienţa prin care Obama empatizează, la firul ierbii, cu spiritul noului Orient Miljociu care a făcut posibil „fenomenul Tahrir“, receptat în imaginarul personal ca un veritabil moment „Martin Luther King“ al lumii arabe.

Astfel, în poziţionarea sa publică din iunie 2009 faţă de protestele din Teheran, Obama a utilizat un citat cheie care rezuma viziunea sa despre lume: „Traiectoria universului moral este lungă, dar tinde spre dreptate“. Este metafora sa favorită şi aparţine lui Martin Luther King, care a folosit-o într-un discurs din martie 1965, ca răspuns la întrebarea „Cât timp va dura?“ (până când „negrii“ vor avea aceleaşi drepturi cu „albii“). Simbolic, mesajul revine în timpul revoltei egiptene, când Casa Albă optează pentru sprijinul decisiv dat Pieţii Tahrir, în defavoarea Faraonului: „În Egipt, a fost forţa morală a nonviolenţei care a înclinat, încă o dată, arcul istoriei către dreptate“.

Generalul american Martin Dempsey depunând mărturie în fața Congresului SUA (Mark Wilson/Getty Images)

Perspectiva unei primăveri persane

Deseori, în insurgenţă se spune că, „dacă nu identifici o tendinţă locală cu care să lucrezi, este puţin probabil că vei avea succes“ (Douglas Ollivant). Acum, pentru Obama, tendinţa locală se numeşte „Primăvara Arabă“, percepută drept o „înfrângere strategică“ a regimului de la Teheran. Şi asta pe fondul valului de aşteptări declanşat în interiorul societăţii iraniene. În cele din urmă, ceea ce se întâmplă în Iran, unde guvernul reprimă politica reală şi schimbarea democratică la cel mai mic semn de disidenţă, este contrar spiritului „Primăverii Arabe“. Este greu de crezut că, după valul de represiuni din 2009, frustrările şi sentimentul de nedreptate care au luat cu asalt străzile Teheranului, într-o veritabilă repetiţie generală a Primăverii Arabe, s-au evaporat pur şi simplu. Probabil că au fost evacuate în „inconştient“, iar undeva, în măruntaiele profunde ale societăţii, ele încă fermentează.

Or, asta este materia primă a revoluţiilor. Iranul seamănă mai degrabă cu o insulă Potemkin, aparent stabilă, într-un ocean al schimbării declanşat din cauza unor guvernări ineficiente, autoritare, de lipsa oportunităţilor economice, totul pe fondul unei demografii regionale cu impact seismic – tineri puternic alienaţi, rejectaţi de structurile politico-economice ale statu-quo-ului. În interpretarea Washingtonului, primăverile arabe reflectă o ruptură fundamentală a contractului social dintre guvernaţi şi guvernanţi. Să nu uităm că prima care s-a trezit din narcoză a fost societatea iraniană. Nu Egiptul. Nu Tunisia. Or, atunci, în 2009, America a pierdut şansa de a se alătura protestelor sau de a intui măcar simptomele unui trend care va transforma, câţiva ani mai târziu, Orientul. S-a comportat ca un orb în faţa unui elefant. Acum, Primăvara Arabă este oportunitatea lui Obama de a dezlănţui şi mobiliza „puterea celor fără de putere“, în ceea ce ar putea deveni o „primăvară persană“.

Un fragment din Václav Havel, un cunoscător al dinamicii „puterii celor fără de putere“, are o relevanţă aparte pentru că pare să rezume, în oglindă, speranţele şi aşteptările opoziţiei iraniene, precum şi filosofia operaţională a Administraţiei Obama faţă de criza iraniană:

Atmosfera era încărcată cu un fel de energie electrică şi eu simţeam că orice bulgăre de zăpadă poate să pună în mişcare o avalanşă. În rest, nu trăiam într-un vid complet, ştiam totuşi că Solidaritatea, în Polonia, obţinuse jumătate din putere şi eram martorii exodului din Germania Democrată. Ştiam ce se întâmplă în privinţa reformelor în Ungaria şi fireşte despre perestroika lui Gorbaciov. Mai devreme sau mai târziu, trebuia să se producă o explozie, nu era nevoie decât de o scânteie…

Este uimitor cum, acum, oficiali americani (deopotrivă militari şi civili) de la cel mai înalt nivel împrumută logica haveliană, în speranţa de a genera un impact decisiv asupra realităţilor societale iraniene.

Pentru ei, regimul de la Teheran aplică exact reţeta care a alimentat şi amplificat revoltele anului 2011 din lumea arabă: utilizează masiv violenţa şi intimidarea pentru a se menţine la putere, neputând, în acelaşi timp, să ofere o alternativă economică satisfăcătoare pentru masele de tineri excluse de sistem. Continuă însă să alerge după himera unei securităţi absolute, investind masiv în iluzia nucleară. Până acum, singurele „beneficii“ tangibile obţinute de poporul iranian din cursa nucleară sunt două: „o economie ruinată şi o mare civilizaţie izolată diplomatic, în lume“ (Tom Donilon, consilierul pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Obama). Or, la orizont, cea mai mare ameninţare pentru existenţa regimului nu sunt bombele israeliene sau americane, ci „bomba societală“ amorsată în 2009 care ticăie dincolo de seninătatea elitelor acestui sat Potemkin. Iată realitatea pe care pariază Administraţia Obama pentru a opri cursa nucleară iraniană.

Iar sancţiunile, izolarea internaţională şi regională sunt un mijloc de a o face să explodeze, sunt menite să aprindă scânteia. „În ianuarie 2009, Teheranul credea că este în ascensiune. Intern, regimul nu se confrunta cu provocări semnificative pentru legimitatea sa. Însă răspunsul brutal împotriva Mişcării Verzi a revelat găunoşenia regimului. Iar actualele dificultăţi economice sunt o provocare suplimentară pentru un regim cu o legitimitate în suferinţă“, spunea, în noiembrie 2011, Tom Donilon. Aceeaşi logică o găsim mult mai ferm punctată şi de James Jones:

Știm că intern se confruntă cu probleme serioase. Şi prin sancţiunile dure pe care le avem în vedere, vom adauga dificultăţi suplimentare. Combinate toate aceste lucruri ar putea declanşa o schimbare a regimului. Este posibil. Combinaţia de probleme interne şi externe scu siguranţă nu va face viaţa mai uşoară pentru guvernul iranian.

Generalul american James Mattis

Puterea celor fără de putere

Totul avea să culmineze săptămâna trecută, în plină efervescenţă a discursurilor de pe scena AIPAC, când generalul James Mattis, şeful CENTCOM (comandamentul regional responsabil de gestionarea ameninţărilor care provin din spaţiul iranian), avea să declare în Congresul SUA:

Nu vom ajunge unde trebuie până când nu se acumulează efectul complet al sancţiunilor. Spun până când, pentru că, deşi inflaţia urcă, şomajul este în creştere, totuşi tensiunea socială trebuie să îşi spună cuvântul. La un moment dat, poporul iranian trebuie să conteste dacă aceasta este direcţia potrivită. Iar dacă ajung la concluzia că regimul nu este exact ceea ce oamenii merită şi spun că ar vrea ca programul să se oprească, este foarte probabil ca vocile lor să fie auzite. Ce putem face noi este, cel mult, să întârziem regimul. Însă doar poporul iranian poate opri acest program.

Şi aici intră în scenă aspectul pe care se mizează cel mai mult: „raţionalitatea“ unui regim şi a unui lider interesat, în primul rând, de supravieţuire, de perpetuare şi al cărui comportament (inclusiv analiza cost/beneficiu) este condiţionat, în mod fundamental, de această preocupare ontologică. Administraţia Obama pariază pe folosirea potenţialului puterii celor fără de putere ca pe o pârghie pentru influenţarea decisivă a calculelor leadershipului iranian. Întrebat ce îi poate convinge liderii iranieni că puterea lor este pusă în pericol de programul nuclear, James Clapper (şeful comunităţii serviciilor de informaţii ) a răspuns: a restive population because of economic extremis that the country of Iran is incurring.

Iar o ameninţare din interior la adresa regimului este ceva cu care Khamenei rezonează personal. Este o ameninţare pe care o înţelege. În cele din urmă, şi regimul său este produsul unei insurgenţe nonviolente, al unei mişcări de rezistenţă civile care, la sfârşitul anilor ’70, avea să-l detroneze pe Şah. Cunoaşte ce înseamnă potenţialul tectonic al „puterii celor fără de putere“. Singura întrebare este: oare vede aceeaşi „realitate“?

Octavian Manea

Anunțuri

One comment

  1. eu m-ash ingrijora umpic asa de complezenta – daca se intimpla in iran ce s-a intimplat in egipt? cu rezo…volutia furata de extremisti islamici? adica nici kameney nu e ceea ce se numeste un moderat – da’ intotdeauna e loc de o radicalizare mai mare. si cum pe acolo evreii/usa sint „intruchiparea diavolului” nu-i greu de redirectat energiile catre extern dupa o schimbare de regim…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s