Ieri Curtea a decis că există un conflict constituţional şi că domnul Băsescu se află de partea corectă a acestui conflict. Mai importantă aproape decât conţinutul deciziei este modul în care a fost luată. Am putut vedea interpretare activist-creativă a Constituţiei („şeful statului”), ignorarea propriilor incompatibilităţi legate de antepronunţare, o celeritate deosebită în luarea deciziei şi o nepăsare aproape sfidătoare în ce priveşte scrierea motivaţiei. Semn, pentru mulţi, că şi în viitor Curtea s-ar putea dovedi sensibilă cu precădere la interpretările Preşedintelui. Acesta, pe de altă parte, a semnalat că pentru el o majoritate câştigată la urne este valabilă doar dacă aparţine unui partid unic. Aceste două semne sunt deosebit de toxice prin faptul că deschid calea unei încercări de a ignora voinţa populară care va rezulta din următoarele alegeri.

Nu mă tem că vom avea un nou prim ministru PDL prea curând. Dacă actuala sare de  spirit a populaţiei se menţine atunci una ca asta nu se poate … deci nu se va întâmpla. Mare parte din dezbaterea publică ignoră un adevăr fundamental: nu poţi guverna o populaţie care doreşte în mod activ să fie guvernată de altcineva; iar invocarea legii nu schimbă cu nimic acest fapt. Dealtfel am mai atins acest aspect în timpul evenimentelor din Piaţa Universităţii.

Să asimilăm Constituţia şi Legea Electorală unui contract între cetăţeni şi politicieni. Alegătorii încredinţează o sumă limitată de puteri politicienilor pentru un mandat definit în timp. În interiorul acestor limite însă, politicienii pot face ce cred de cuviinţă, urmând a da socoteală doar la urne. Ca să ai contracte utilizabile (enforceable) ai nevoie de un arbitru şi de o instituţie de forţă care să le pună în aplicare. Justiţia (în particular CCR) şi Statul (ca monopol al forţei legitime) joacă acest rol. Dar ce se întâmplă atunci când cei nemulţumiţi sunt atât de mulţi, de hotărâţi şi de conştienţi de nemulţumirea lor comună încât folosirea forţei de către stat devine ne-fezabilă? În acest caz ne întoarcem la o stare asemănătoare celei din relaţiile internaţionale. Dacă actorii au încredere în arbitru şi cred că supunerea este mai productivă pe termen lung se vor supune, dacă nu, nu.

Faptul că în democraţiile „vechi” nu se ajunge aici nu trebuie explicat doar prin stabilitatea instituţiilor şi respectul legii. Există acolo mecanisme care obligă un politician care atinge un anumit nivel de impopularitate să se retragă. Aceste mecanisme ţin însă de cutumă şi de un calcul pe termen lung al intereselor partidului: retragi azi un om ca să poţi guverna din nou în viitor.

Dar să discutăm problema practic. Dacă Preşedintele numeşte un premier din rândul minorităţii parlamentare atunci oamenii vor ieşi (vom ieşi) în stradă în câteva ore sau chiar zeci de minute. În ianuarie existau bariere între manifestanţii spontani şi cei mobilizaţi de partide; acum aceste bariere vor cădea. Politicienii şi pancartele de partid vor primi drept de cetate în stradă. Încurajaţi de acest fapt, liderii locali vor mobiliza activiştii din campanie. Ca urmare a acestei alianţe şi din impulsului alegerilor recente, mult mai multe oraşe vor atinge acea masa critică ce declanşează manifestaţii.

Încă din primele 1-2 zile vor exista violenţe sporadice în localităţi mai depărtate de supravegherea partidelor, televiziunilor şi statului. Dar atmosfera iniţială va fi paşnică, poate chiar veselă; Jandarmii vor primi ordin sa nu reprime manifestaţiile, iar protestatarii îşi vor pune pe Facebook poze cu forţele de ordine.

Astfel se va intra într-un concurs de tip „cine clipeşte primul”. S-ar putea ca acesta să fie un om din grupul Preşedintelui: un judecător CCR frustrat că nu i se (mai) răspunde la bună ziua ar putea redefini Constituţia; un preşedinte PDL speriat de alegeri anticipate ar putea să refuze nominalizarea unui prim-ministru etc. etc. Dar dacă nu clipeşte nimeni atunci mulţimea, furioasă şi fără experienţa manifestaţiilor de stradă, va izbucni în violenţă. Vom vedea iarăşi chioşcuri arzând şi – poate – sânge.

Iar asta este adevărata miză a evenimentelor curente.

Sunt tentat să insist că nu există prea multe alternative în schema mare a lucrurilor. Preşedintele poate încerca să micşoreze, scindeze şi să demoralizeze opozanţii, dar odată ce aceştia au ieşit în stradă nu mai poate face nimic. Nici domnii Ponta sau Antonescu nu ar putea (presupunând că vor!) să schimbe cursul – ei pot cel mult să îşi rateze cariera politică.

Indiferent, dacă, iniţial dl Ponta ar fi trebuit sau nu să escaladeze conflictul, fapt este că el a devenit un test al hârtiei de turnesol pentru evenimentele de după alegeri. Este necesar (sau măcar util) un semn care să ne asigure că voinţa alegătorilor nu va fi filtrată prin CCR sau Preşedinte. Nu sunt prea multe astfel de semne posibile, iar deplasarea primului ministru la Consiliu este printre cele mai puţin dramatice.

Atâta vreme cât incertitudinea persistă domnul Ponta va continua să primească un sprijin larg. Noi, cei care am susţinut schimbarea de guvern, nu l-am mandatat pe domnul Ponta ca să ne facă mândri, să reformeze Educaţia sau să dea bine la export. Mandatul său (până la alegeri) este să controleze puterea lui Traian Băsescu şi să ne asigure că alegerile parlamentare au consecinţe. Nici el nici noi nu putem să ne eschivăm de la acest mandat până când el nu va fi îndeplinit. Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta.

Andrei Tiut

PS: Dar, aţi putea spune, cum rămâne cu supremaţia legii? Care lege? Constituţia nu mai este de mult un fapt, ci un fenomen continuu. Ca şi în apa unui râu, nu poţi să te scalzi în aceeaşi normă de două ori. Sunt convins că orice deznodământ la Bruxelles ar fi devenit oricum constituţional post-factum. Iar soluţia acestei lamentabile stări nu este să fim noi schizoizi, ci să facem o nouă Constituţie.