O mare parte din neînțelegerile privind limitele puterii unui papă țin de o gândire laică privind doctrina Bisericii (a oricărei biserici). Observând că biserica s-a răzgândit și nu mai susține, spre exemplu, că pământul este plat, observatorii puțin avizați presupun că se poate răzgândi și în alte privințe. Mai precis în orice privință. Pe de altă parte persoanele pioase (și uneori lipsite de arta comunicării) susțin că nu există răzgândire, Biserica fiind lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Unde este adevărul? În fapt Biserica administrează trei forme de informație.

Revelația Duhului (Spiritului) Sfânt este coloana vertebrală a credinței. Indiferent de sursă (Biblia, Tradiția), ea tinde să fiee codificată în acte ale conciliilor (sinoadelor) ecumenice. Dar pot fi teoretic exprimată în proclamații ale Papei făcute ex cathedra  sau în consensul credincioșilor. Fiind comunicată prin Sfântul Duh, revelația este infailibilă și neschimbătoare. Singurele sa slăbiciune poate veni din imperfecțiunea și evoluția limbajului. Spre exemplu, doctrina filioque este prezentată de Biserica Catolică ca fiind o clarificare a Simbolului Credinței de la Niceea. Versiunea catolică latină a Crezului conține filoque, versiunea greacă catolică nu.

„Expertiza” spirituală. Să presupunem că credincioșii au niște întrebări particulare iar Duhul nu oferă răspunsuri. În general vorbind, Dumnezeu nu poate fi tras la răspundere dacă face sau nu face lucruri, iar imperfecțiunea oamenilor ca „vase ale duhului” este cunoscută. Asta nu înseamnă că Biserica rămâne tăcută. În activitatea sa pastorală, ea este obligată să îndrume credincioșii pentru a alege între bine și rău. Asemenea îndrumări pot fi date la diverse nivele de la episcop în sus și, nefiind incluse între adevărurile de credință, nu sunt obligatorii decât pentru cei cărora le sunt adresate. Strict juridic vorbind, o pastorală a unui episcop nu este obligatorie în eparhiile vecine, iar actele unui papă pot fi re-gândite de următorul. Repet, însă, suntem doar în zona în care Biblia, Tradiția și lucrările Conciliilor nu oferă răspunsuri.

Interpretările Bisericii, chiar nefiind dogmă, sunt obligatorii pentru credincioși. Da, este posibil ca ele să nu fie perfecte, dar expertiza acumulată în Biserică le face superioare oricărei alternative. Istoric vorbind, încrederea Bisericii Catolice în propriile învățături a putut fi extrem de puternică. Cadavrele celor uciși de Inchiziție stau mărturie că Biserica se ia în serios. Certitudinea însă este de natura umană și nu divină. Dacă se dovedește falsă, omul și nu Dumnezeu se face de râs.

Expertiza laică. Problemele de comportament creștinesc au la bază și o anumită înțelegere a lumii înconjurătoare. Multă vreme, spre exemplu, Biserica Catolică a condamnat împrumutul cu dobândă (camăta). Apoi s-a răzgândit. Însă aici nu vorbim despre o re-examinare a credinței, ci de o înțelegere mai corectă a economiei. Se pare, chiar, că a existat o presiune a burghezilor catolici în Evul Mediu care au scris episcopilor pentru a-i ajuta să înțeleagă rostul și natura dobânzii.

Altfel spus, cerințele Bisericii se pot modifica pe măsură ce știința avansează, folosind o înțelegere mai bună a realității pentru a nuanță imperative morale care rămân, în esență, neschimbate.

Pentru a complica și mai rău lucrurile, trebuie să ținem cont și de posibilitatea unor dispense. Biserica Catolică condamnă divorțul, cere celibatul preoților și are o atitudine extrem de rezervată față de incinerarea corpurilor morților. Dar există dispense. Pentru divorț trebuie să apelezi la o comisie papală. Pentru căsătoria preoțească trebuie să activezi în acea secțiune a Bisericii care beneficiază de o dispensă în vigoare. Pentru incinerare trebuie doar să asiguri Biserica locală că intenția incinerării nu este una atee sau păgână.

Dispensele sunt date în virtutea puterii Bisericii de a „lega și dezlega”. Scopul lor nu este însă confortul credincioșilor, acomodarea cu spiritul timpului sau altele asemenea, ci „evitarea unor păcate mai mari”. Echivalentul aceste practici în Ortodoxie se numește iconomie. Spre exemplu unii duhovnici ortodocși își calibrează canoanele pentru avort la un nivel care să nu îndepărteze credincioasa de Biserică.

Bun. Să ne uităm acuma la problemele pe care societatea le pune în fața Bisericii.

Unele, precum integrarea femeilor în cler sau acceptarea homosexualității, țin mai degrabă de partea revelată a învățăturilor. Condamnarea homosexualității și natura masculină a clerului sunt exprimate de multe ori și în modalități prea clare pentru a exista confuzie. Putem, discuta despre o atitudinea mai egalitaristă, care să amintească insistent că nu doar homosexualii merg în iad ci și cei care „preacurvesc” cu sexul opus – dar cam atât.

Altele ar putea ține, teoretic, de expertiza spirituală. Condamnarea metodelor anticoncepționale care previn fecundarea ovulului este formalizată, din câte înțeleg, în exortația apostolică Familiaris Consortio. Nefiind un act conciliar sau o proclamație ex cathedra, Biserica Catolică ar putea, teoretic, să își revizuiască atitudinea și să propună alte îndrumări fie re-gândind teologia din spate fie oferind o formă de dispensă. Dar, cel puțin din cât știu, nu există asemenea proiecte. Și, dacă ar fi, ar pune probabil o piedică în calea dialogului ecumenic între biserici.

În sfârșit, există probleme care țin strict de organizarea și funcționarea instituțională a Bisericii. Ca să fim preciși, modul în care se tratează problema abuzurilor sexuale. Faptul că unii clerici abuzează de puterea lor ține de imperfecțiunea umană. Faptul că Biserica a ales calea „discreției” ține de cultura instituțională. Nu pot decât să sper că, dacă Biserica a înțeles odată cum funcționează piețele, va înțelege cum funcționează controlul pagubelor.

Andrei Tiut

Bonus 1. Doctrina socială a Bisericii Catolice ține (și) de expertiza laică. Catolicilor le este permis să aibă alte opinii.

Bonus 2. Conform dogmei, Papa este numit printr-o cooperare dintre Duhul Sfânt și cardinali. Altfel spus, dacă unii papi au practicat, istoric vorbind, preacurvia, avariția, nepotismul și alte vicii, vina este a oamenilor.

Disclaimer: Nu sunt un teolog. Dacă îmi scapă unele subtilități, vina este a mea nu a dogmei…

Pentru mai multe articole, abonați-vă la site via RSS sau Facebook.