Ce așteptări am de la guvernarea USL? 2

733786_4484684311719_952097648_n

Premise

Unu. Problema construirii unui stat birocratic performant nu are o soluție pe termen scurt. De aceea trebuie sa orientăm puținele noastre resurse administrative pentru a atinge maximul de efect.

Exemplu. Prin anii ‘90, când am stat câteva luni în Roma am fost oripilat de felul în care micile magazine aveau mai mult gunoi decât pubele, fiind nevoite seara sa îl depoziteze pe trotuar în saci și cutii. Dar a doua zi dimineață când am trecut totul era curat lună. Dacă primăria ar fi dorit să impună locuitorilor o disciplină nemțească ar fi eșuat. Odată pentru că romanii nu sunt nemți și, apoi, pentru că, din câte mi-am date seama, nici nu exista spațiu pentru pubele. Alegând să se focalizeze pe problema relativ mai simplă a ridicării gunoiului, primăria a obținut o Romă „curată” și primitoare pentru turiști.

Doi. Ca o consecință a punctului unu, orice încercare de a reforma fundamental justiția nu va avea decât un succes limitat.

Trei. Cea mai mare problemă rezolvabilă a guvernelor României este dimensiunea statului. Da, poate că în Suedia birocrația poate fi îmblânzită și pusă la muncă în folosul comunității. Dar noi nu suntem Suedia. Dar la noi este important ca statul să se retragă în societate în majoritatea domeniilor de activitate. Iar în cele (puține) rămase statul trebuie să își concentreze (tot puținele)

Patru. Retragerea statului din societate în mod real nu este o problemă de tip stânga vs dreapta.

Dacă am compara statul cu o vacă bună de muls, am putea spune că există două rânduri de ugere. La unul suge „proletariatul” sau, și mai bine „the haves-nots”. Includem aici mici birocrați care prestează o muncă pe cât de anevoioasă pe atât de inutilă social, contabilii și juriștii care pregătesc tone de hârtii oficiale, medicii din comisiile de evaluare a handicapului, falsele persoane cu dizabilități, șoferii analfabeți, muncitorii care lucrează în pierdere, rudele care primesc cadouri de crăciun și curent electric gratuit.

De la celălalt suge clasa antreprenorială. Patroni de firme care au contracte cu statul și livrează autostrăzi de pământ și programe IT demne din secolul trecut, furnizorii lor, șefii de departamente care livrează tonele de hârtie oficială sau profesiile liberale cu intrare restrictivă. Apoi artiștii care au găsit în ICR o „a doua carieră” (citat HRP) și deci, o a doua sursă de venit (comentariul meu), intelectuali umaniști care nu au cum (obiectiv vorbind) să trăiască din producția culturală și deci depind de sinecuri. ONGiști care nu strâng donații și cotizații ci trăiesc din banii guvernului român sau se asociază cu guvernul român pentru a obține fonduri UE.

Cinci. Partidele care se adresează clasei antreprenoriale sunt, dat fiind punctul patru, etatiste și, când pot, protecționiste. În secolul trecut partizanii deschiderii economice erau conservatorii, în timp ce liberalii promovau protecționismul vamal și construiau căi ferate. În secolul nostru guvernarea Boc s-a mândrit cu fondurile de investiții puse la dispoziția clasei antreprenoriale prin Ministerul Dezvoltării.

Desigur, mulți dintre alegătorii prinși în acest discurs aleg să creadă că au răzbătut prin forțe proprii. Dacă ești, spre exemplu, copywriter în timpul lui Adrian Năstase este mai simplu să crezi în forța talentului tău decât să te întrebi cât la sută din publicitatea comandată este reală și cât este șpagă pentru presă.

Șase. Dată fiind baza sa electorală, un partid al clasei antreprenoriale nu poate retrage statul masiv din economie, indiferent ce spune doctrina sa.În schimb poate restrânge administrația de stat prin concedieri și de-reglementare.

Șapte. Majoritatea industriilor (dependente de) de stat utilizează relativ puțin muncitori. Atât statul cât și patronii au făcut valuri de concedieri sau au intrat în faliment. Combinatele de astăzi nu mai sunt (totuși) ce erau în vremea comunismului. Companii precum TAROM, producătorii de energie sau căile ferate utilizează relativ puțin personal raportat la mijloacele fixe, etc. Rămân însă anumite servicii publice (poștă, educație, sănătate) care se bazează pe muncă.

Opt. Date fiind punctele cinci și șapte, o guvernare de stânga vă plăti costuri electorale mai mici dacă retrage statul din economie prin privatizări și reforma sistemului de achiziții. Acolo unde sindicatele sunt slabe sau falimentul este evident, problema este aproape rezolvată de la sine. Acolo unde sindicatele sunt puternice, o guvernare de stânga poate încerca să aibă un dialog mai substanțial cu ele și să ajungă la o soluție comun acceptabilă.

Nouă. În măsura în care discursul ideologic contează, trebuie să ținem cont la punctul opt că stânga modernă nu urmărește naționalizarea mijloacelor de producție, ci reglementarea activității private și livrarea de servicii sociale. Astfel, un discurs de stâng justifică o administrație stufoasă și nu neapărat producție economică de stat.

Rezumat, reminder și concluzii

Astfel, „stânga” poate fi mai potrivită să facă privatizări în timp ce „dreapta” este mai potrivită să restructureze administrația.

Pentru aceia dintre dumneavoastră care au citit multă ideologie (serii de propoziții universale și insensibile cultural) afirmația de mai sus ar putea părea bizară. Dar ea se verifică faptic. Guvernarea Năstase a privatizat, printre altele, SIDEX. Adică 10% din valoarea contabilă a economiei românești și 1-2 % din PIBul României de azi. Pe timpul guvernărilor Tăriceanu și Boc privatizările au stagnat. Guvernul Tăriceanu a blocat creșterea salariilor profesorilor, iar guvernul Boc a aplicat celebra reducere de 25% din salariile bugetarilor.

Pe vremea guvernării Boc am așteptat ca, în loc să taie egal cu 25%, Guvernul să aplice Legea salarizării unitare. Și, în loc să piardă funcționari prin metode „naturale”, să restructureze aparatul de stat în funcție de nevoi. Astfel, am fi avut o reformă reală, pe care guvernele ulterioare nu ar fi putut-o anula cu ușurință.

Guvernul Ponta a câștigat cu o campanie anti-austeritate, deci nu prea are cum aplica aceste măsuri. În schimb el poate să își finanțeze proiectele cheltuielile sociale promise prin:

  • Privatizări.
  • Setarea parteneriatului public-privat astfel încât majoritatea plăților să fie obținute din taxele de utilizare. Exemplu: dacă constructorul unei autostrăzi își încasează câștigurile exorbitante din taxele de utilizare, se va vedea obligat să mențină autostrada într-o formă utilizabilă.

Un bonus ar fi reforma sistemului de achiziții și atragerea de fonduri UE. Dar aici impedimentele nu sunt electorale ci de altă natură.

Fereastra de oportunitate începe să se îngusteze după primul an de guvernare. Deocamdată sacrificiile mai pot fi ambalate populist. Deocamdată PNL nu a (re)devenit partidul clasei antreprenoriale. Dar toate acestea au un sfârșit.

Andrei Tiut

Pe aceeași temă:

Pentru mai multe articole, abonați-vă la site via RSS sau Facebook.

Anunțuri

2 comments

  1. Cresterea economica. E greu de crezut ca popularitatea USL va supravietui unei a doua ierni cu facturi mari si o crestere economica anosta.

  2. Un lucru care nu se intelege si apreciaza sufcient este ca populatia nu a reactionat in fata greutatilor economice ci in fata inexplicabilului. Nu in 2010 am avut iesir in strada ci in 2012, cand PDL a propus o reforma in care se vedea ca nu crede nimeni.

    Atata vreme cat populatia isi va putea explica siesi ce se intampla, am putea sa continuam sa avem miscari sociale doar „de sector”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s