Am descoperit cu surprindere ca în România Hugo Chavez are admiratori. M-aş fi aşteptat ca pentru români, ca nişte post-comunişti ce suntem, să fie relativ uşor să vedem dincolo de valul de entuziasm şi de propagandă paternalistă.

Argumentele fanilor ţin de două aspecte. Pe de o parte, în toate mandatele sale, Hugo Chavez ar fi fost ales democratic. Aici argumentul duce imediat în calitatea democratică a campaniei electorale. Admiratorii arată că există posturi TV critice. Ar fi interesant de văzut în ce măsură ele au semnal în zona rurală. Criticii arată spre anumite manifestări agresive la adresa presei de opoziţie şi insistă că în 2010 partidul lui Chavez a câştigat o majoritate de mandate fără să câştige votul popular.

Dincolo de aspectul strict electoral, calitatea democratică a răposatului Chavez a avut şi alte „căderi” periodice. Hugo Chavez a început cariera sa publică ca revoluţionar înarmat şi a terminat-o ca lider al unui stat prietenos cu traficanţii de droguri.

Pe de altă parte, ne spun admiratorii, sărăcia a scăzut şi calitatea vieţii a crescut. Pentru a susţine această teză ni se dau cifre care ţin de volumul cheltuielilor sociale în PIB şi de indicele Gini. Volumul cheltuielilor arată o cauză şi nu un efect. Este ca şi cum ai măsura eforturile făcute în reformarea Justiţiei şi apoi ai pretinde că aceste eforturi se regăsesc integral în progresele făcute „la firul ierbii”. Indicele Gini măsoară ceva mai substanţial, dar cu siguranţă nu calitatea vieţii.

Prin indicele Gini vedem egalitatea sau lipsa ei. Conform acestui indice, [Update] dacă îl folosim că să măsurăm dezvoltarea [/Update], triburile de vânători primitivi sunt o comunitate mult mai „bună” decât Europa Occidentală iar URSS un loc mai bun decât SUA. Criticii liberali şi conservatori sunt însă mereu dispuşi să ne aducă aminte că de multe ori aceste ţări egalitariste sunt ţări de emigraţie (lumea pleacă) şi nu de imigraţie (lumea vine).

O să propun mai jos un alt indicator şi anume speranţa de viaţă la naştere. Spre deosebire de Gini, care este un indicator ideologizat, viaţa este un bun universal, celebrat în mai toate culturile şi religiile. Cu toţii vrem să trăim mai mult, de preferinţă veşnic. Astfel, speranţa de viaţă nu este deloc legată de stânga şi dreapta. Măsurarea sa recunoaşte avansurile sociale făcute, spre exemplu, în comunismul românesc şi penalizează SUA pentru sistemul lor nefericit de sănătate.

Apoi, durata de viaţă măsoară indirect şi calitatea ei. Speranţă de viaţă ţine de calitatea hranei, accesul la medicină, apoi de calitatea locuirii, nivel de stres şi educaţie.

Să vedem aşadar graficul (sursa):

Vedem cum speranţa de viaţă creşte relativ abrupt până în 1980-1985, apoi mai lent. După 1999 (venirea lui Chavez la putere) creşterea se accentuează foarte uşor, aproape imperceptibil. Este greu de spus cât ţine de reformele lui Hugo Chavez şi cât de veniturile suplimentare produse de creşterea preţului la petrol (sursa):

În orice caz, cel mai interesant este să comparăm evoluţia Venezuelei cu cea din Peru sau Brazilia. Vedem cum, şi fără chavism, aceste state au o creştere abruptă a speranţei de viaţă, recuperând integral până în 2011 decalaje istorice care încă mai existau în 1999.

Desigur, moştenirea lui Hugo Chavez nu este atât de simplă. Am înţeles din discuţii şi din articole citite ieri că, în timpul mandatelor sale, patru milioane de cetăţeni ar fi primit drept de vot şi că medici din Cuba (nu neapărat foarte bine echipaţi şi pregătiţi) ar fi fost instalaţi în mahalalele venezuelene. Însă datele despre speranţa de viață arată că Venezuelei i-a „scăpat” un aspect care a fost acoperit mai bine de către unii din vecinii săi. Până la urmă aceasta este esenţa populismului: să îi oferi poporului ceea ce vrea şi poate să aprecieze imediat, chiar dacă loveşti proiectele instituţionale sau individuale pe termen lung.

Andrei Tiut

Pentru mai multe articole pe teme interne şi internaţionale abonaţi-vă via RSS sau Facebook.