Dintre toatea politicile europene singura al cărei succes este considerat incontestabil este politica de extindere. Este cel mai palpabil aspect al politicii externe a Bruxelles-ului. Dacă celalte aspecte ale CFSP-ului sunt ceva mai greu de definit, extinderea UE este elementul pe care fiecare actor european îl înțelege, de la membrii comisiei până la ultimul cetățean european. De asemenea este și o temă de politică externă ușor de „vândut” din punct de vedere politic: de la 6 state membre UE a crescut la 15, pe urmă la 25 și în final la 28.

Uniunea Europeană „este organizația politică europeană cu cea mai mare creștere a numărului de membrii în ultimii 50 de ani” conform lui Péter Balász, fost ministru de externe al Ungariei. În același timp politica de extindere este cea mai contestată politică publică a UE, atât la nivel intern, în scopuri electorale, cât și la nivel european după cum a observat recent fostul comisar european Leonard Orban. Ostilitatea față de politica de extindere a UE a apărut pe fondul crizei economice, dar și a problemelor generate de integrarea statelor din Centrul și Estul Europei, fenomen devenit notoriu sub denumirea de enlargement fatigue.

Subiectul politicii de extindere a fost tema conferinței Procesul extinderii Uniunii Europene organizate de reprezentanța UE în România în data 10 iulie, eveniment care a încheiat primul semestru din circuitul conferințelor europene organizate în acest an.

Ce am reținut?

Extinderea

Leonard Orban a punctat câteva rezultate concrete ale Uniunii Europene pe care le consideră semnale pozitive privind funcționarea proiectului european și politica de extindere:

• Aderarea Croației la UE într-un context politic dominat de enlargement fatigue – aspect care a reprezentat un semnal clar de continuare în viitorul apropiat a politicii de extindere a Comunității Europene în Balcanii de Vest.

• Debutul negocierilor privind acordul de liber schimb trans-atlantic (TTIP).

• Finalizarea negocierilor asupra bugetului multi-anual al UE 2014-2020.

• Pași majori în realizarea uniunii bancare.

• Aderarea Lituaniei la zona euro de la 1 ianurie 2014.

• Debutul negocierilor de aderare a Serbiei.

Fostul comisar european a subliniat importanța simbolică a aderării Croației la UE într-o perioadă dominată de euroscepticism și enlargement fatigue – faptul că „ușile au rămas deschise” și pentru alte state. Păstrarea „ușilor deschise” este o „sursă de putere” pentru UE, nu o vulnerabilitate.

În urma extinderii UE a devenit în un club de state, acestea fiind principalii actori ai procesului de integrare europeană conform lui Péter Balász. Statul național rămâne astfel principalul punct de referință politic în Europa.

Vulnerabilitatea politicii de extindere la atacurile politice a fost confirmată de expertul CEPS Erwan Fouéré, care a confirmat opinia lui Leonard Orban în această privință. Expertul irlandez a subliniat faptul că oprirea procesului de extindere al Uniunii va fragiliza politica externă a Bruxelles-ului și va încuraja naționalismele. Extinderea UE este pusă în discuție și de fragilitatea sistemelor politice ale statelor candidate – a mai observat Erwan Fouéré.

Balcanii de Vest

O opinie interesantă pe tema politicii externe Românești asupra a ceea ce în limbajul oficial a ajuns să fie denumită regiunea Balcanilor de Vest (adică fosta Iugoslavie), a fost exprimată de fostul ministru Adrian Cioroianu care a argumentat că România nu mai trebuie să trateze Serbia în mod special, diferit de felul în care sunt tratate celelalte state din regiune. Cu alte cuvinte să se renunțe la „relația privilegiată” cu Belgradul deoarece această nu mai aduce beneficii și afectează politică românească în restul regiunii. Adrian Cioroianu a punctat și un aspect delicat în privința Balcanilor: Rusia nu va încuraja aderarea statelor din această regiune la Uniunea Europeană.

Rusia ar putea oferi statelor din Balcanii de Vest opțiunea de a se integra în Uniunea Eurasiatică proiectul geopolitic „alternativ” al Kremlinului. Singurul stat din Balacanii de Vest care ar putea fi tentat de acest proiect ar fi Serbia, care întreține relații strânse cu Moscova. Dar per total cred că atracția Uniunii Eurasiatice pentru statele din Balcanii de Vest este minimă, inclusiv pentru Serbia deoarece nu reprezintă un model politic și economic de succes (autoritarism combinat cu un capitalism „prădător”, dependent de „toanele” liderului de la Kremlin) – în plus proiectul Uniunii Eurasiatice există doar pe hârtie. Până și Serbia, oricât de rezervată ar fi față de Occident, cred că e conștientă de lipsa de viabilitate a proiectului promovat ad nauseam de Vladimir Putin ca „alternativă” la UE. Semnalul cel mai serios că Serbia nu este interesată de Uniunea Eurasiatică este debutul negocierilor privind aderarea la UE, eveniment care a avut loc în cursul acestui an.

Însă nici abordarea UE față de Balcanii de Vest nu este lipsită de slăbiciuni – în 10 ani un singur stat, Croația, a aderat la Comunitatea Europeană, după cum bine a observat Péter Balász. Viteza aderării statelor din Balcanii de Vest este destul de redusă, dar în prezent se poartă negocieri cu Muntenegru, care va fi al doilea stat după Croația care va adera în viitorul apropiat la UE, și debutul procesului de aderare al Serbiei. Conform fostului ambasador român în Croația, Oana Popa, Balcanii de Vest au șanse de integrare foarte mari în următoarea decadă, mai mari decât ale statelor implicate în Parteneriatul Estic.

Poziționarea României în Balcanii de Vest este importantă în contextul politic actual. Grecia nu poate juca un rol important în integrarea europeană a acestor state din cauza problemelor sale economice. România a reușit performanța să includă parcursul european al Republicii Moldova pe agenda UE legată de Balcanii de Vest, în ciuda apartenenței sale la cu totul alt spațiu geografic și politic. Pentru România integrarea europeană a Balcanilor de Vest este o oportunitate politică care nu trebuie pierdută, Bucureștiul putând să-și folosească expertiza și prestigiul pentru a influența decisiv destinul politic al regiunii. Croația, de exemplu, a folosit aderarea României drept model pentru propriul său proces de integrare. România se află în poziția de „a năși” procesul de integrare a statelor „succesoare” ale fostei Iugoslavii.

Parteneriatul Estic

Un subiect de maxim interes pentru România este Parteneriatul Estic și perspectivele de integrare europeană a statelor din fostul spațiu sovietic, în special a Republicii Moldova. Un punct de vedere pertinent asupra situației Parteneriatului Estic a venit din partea lui Armand Goșu care a rezumat situația acestui proiect politic european:

• Rusia îl percepe ca o amenințare directă a ceea ce consideră zona sa de influență directă. Un proiect agresiv ce subminează interesele rusești, motiv pentru care Kremlinul a formulat proiectul Uniunii Eurasiatice ca alternativă la aspirațiile europene ale statelor din spațiul fost sovietic.

• Dintre statele implicate în Parteneriatul Estic cea mai bună performanță a avut-o Republica Moldova care este practic „premiantul grupului” urmând să devină stat asociat la UE în urma summit-ului de la Vilnius. În cazul Ucrainei situația este complicată din cauza procesului fostului premier Iulia Timoșenko, iar Kievul a semnalat o intenție de distanțare, declarând că nu este interesat de aderare. Armenia și Georgia negociază acorduri de asociere și liber schimb cu UE.

• Fără pespectiva aderării statele implicate în Parteneriatul Estic se vor îndepărta de UE și vor adera la Uniunea Eurasiatică, sub presiunea Rusiei.

O observație interesantă făcută de Armand Goșu ține de rolul și poziția Poloniei în cadrul UE și a politicii estice. După Germania, Polonia este al doilea stat ca influență în politica externă a Uniunii, și lider de necontestat asupra agendei politice a Parteneriatului Estic (creat la inițiativa Varșoviei și a Stockholmului). Pentru România acest ultim aspect este o veste proastă deoarece în ciuda intereselor avute în spațiul ex-sovietic – cel mai mare avocat al integrării europene a Republicii Moldova – este forțată de ascensiunea Poloniei și de inițiativele diplomatice ale Varșoviei să fie vioara a doua la nivel regional și european.

În cazul spațiului ex-sovietic Europa se confruntă cu o provocare aparte după cum a observat și Péter Balász: succesiunea proiectelor de modernizare sovietic și occidental. Acest aspecte creează o serie întreagă de tensiuni la nivel intern și fragilizează sistemele politice ale acestor state.

Turcia

În orice discuție despre extinderea UE și limitele Europei subiectul aderării Turciei este „elefantul din încăpere”. Subiectul nu poate fi evitat. Discuția este complexă – de exemplu dacă se integrează Balcanii de Vest, Turcia de ce să nu poate să adere la un moment dat? Până la urmă Turcia a jucat timp de 500 de ani un rol politic proponderent în Balcani – acest aspect nu poate fi ignorat – și a avut mereu un rol de jucat în politica europeană, de la amenințare pentru Centrul Europei (vezi asediile succesive) până la problemă spnoasă de negociat în cadrul Concertului European – Chestiunea Orientală.

Argumentele de ordin cultural/civilizațional pe care majoritatea oponenților aderării Ankarei la Europa Unită le utilizează  trebuie să lase loc unui pragmatism geo-strategic bine calibrat. Nu cred că UE trebuie să practice un exclusivism cultural/civilizațional în raport cu Turcia, având în vedere oportunitățile politice oferite de aceasta – performanța economică, legăturile istoric0-culturale și poziția sa strategică de invidiat. Epoca în care Turcia nu era considerată ca făcând parte din concertul puterilor europene din cauza particularităților culturale și religioase a trecut. Până la urmă nu cred că Islamul este problema fundamentală a „dosarului” aderării Turciei – ci schimbarea balanței de putere în procesul de luare a deciziilor din interioriul UE după aderarea Ankarei.

Fostul ministru de externe Sergiu Celac a ilustrat foarte bine acest pragmatism: în viitorul apropiat cine ar fi de preferat să plătească pensiile cetățenilor europeni (sau mă rog o parte din acestea) – tineri radicalizați politic și religios din regiunea Magrebului și a Orientului Mijlociu, sau tinerii proveniți dintr-o societate care practică o formă moderată a islamului? Un argument extrem, dar care ilustrează dilemele asociate cu integrarea Turciei.

Este drept că integrarea Turciei este în prezent dificilă în ciuda demarării negocierilor de aderare. Ankara are sau crede că are mai multe opțiuni strategice: spre Orientul Mijlociu și Levant sau spre Asia Centrală. Poziția Europei în setul de opțiuni strategice al Turcie s-a diminuat, a observat Sergiu Celac prin aderarea părții grecești a Ciprului la UE – această evoluție tensionând relațiile cu Ankara. Nu trebuie ignorate evoluțiile politice recente din Turcia – în mod clar Ankara mai are ceva pași de parcurs pentru a construi o democrație consolidată, iar Europa trebuie să transmită semnale în acest sens. Problema în acest moment însă constă în faptul că euroscepticismul Turciei s-a amplificat, iar UE trebuie de acum încolo să depună eforturi considerabile pentru a „seduce” acest stat din vecinătatea sa apropiată pentru a-l integra.

O Turcie ostilă Europei și proiectelor sale ar fi un vecin problematic pentru Comunitatea Europeană. Pe termen lung it’s probably better to have Turkey inside the tent pissing out, than outside the tent pissing in – cam acesta ar trebui să fie perspectiva UE în cazul aderării Ankarei. Europa nu-și poate permite să ignore un stat cu o populație de peste 75 de milioane de locuitori aflată în continuă creștere, cu o economie dinamică, cu o forță armată considerabilă, cu deschideri geo-strategice spre Orientul Mijlociu, Levant, Mediterana, Marea Neagră, Caucaz și Asia Centrală.

George VIŞAN