De ce nu poate salva Traian Băsescu „dreapta”

Excomunicarea lui Traian Băsescu din corpul colectiv al națiunii române începe treptat: o huiduială pe scena Festivalului Enescu, un grup de muncitori care mănâncă tolăniți în timpul vizitei sale „de lucru”. Semne mici dar care transmit că regulile de conviețuire încep să nu i se mai aplice președintelui, că acesta nu mai este „co-național” sau chiar că nu mai este „om”. Contează aici faptul că sfidările nu sunt individuale, ci colectivități întregi se manifestă mai mult sau mai puțin spontan. Totuși, până în 2011 lucrurile par a fi ținute sub control. Disperarea care culminează în 2010 pare să dea înapoi, guvernarea rezistă, opoziția față de Traian Băsescu este etichetată ca fiind „lipsă de proiect”.

În 2010 România are cel mai slab climat social din Uniune. În toți ceilalți ani suntem întrecuți de Grecia. (sursa)

În ianuarie 2012 apar manifestațiile din Piața Universității. Nu interesează pentru acest comentariu cât de mari sunt aceste manifestații. Ne interesează sprijinul popular: 67% dintre români susțin total un miting a cărui singură revendicare clară este „Jos Băsescu”. Restul au ezitări mai mari sau mai mici:

Sursa

Urmează suspendarea. Reflectând acutizarea conflictului din societate, 35% dintre români l-ar păstra pe Traian Băsescu în funcție (estimare pre-boicot):

Vin apoi alegerile din decembrie 2012. ARD, organizația binecuvântată de președinte, obține doar 16%. Cei 59% ai USL susțin în mod evident un program care prevede alungarea președintelui și a moștenirii sale. Dintre susținătorii PPDD să zicem că o parte nu sunt anti-băsescieni ci au acordat un vot pozitiv lui Dan Diaconescu. Asta ar duce numărul celor care îl acceptă (nu neapărat și votează) pe Traian Băsescu în corpul politic pe la 20%, poate mai mult.

Următorul act este jucat în tandem de PDL (care îl susține pe Vasile Blaga) și Traian Băsescu (care joacă scena perdelei). Rezultatul: PDL se întărește, cel mai probabil cu electorat PPDD. Traian Băsescu pare să fie prea radical și/sau prea fără șanse chiar și pentru electoratul „domnului Dan” care nu este faimos nici pentru moderație nici pentru realism.

Avem, deci:

~77% dintre cetățeni susțin partide separate clar de Traian Băsescu (USL+PDL);
~5% dintre cetățeni susțin partide prietenoase cu Traian Băsescu (PFC+PMP);
6-7% dintre cetățeni susțin partide românești care nu au neapărat o poziție față de Traian Băsescu;
7% din cetățeni susțin UDMR .

Este probabil cel mai scăzut nivel al influenței președintelui în public de când se află în funcție. Practic, obiectivul protestatarilor din PU și al USL a fost atins. Iar, dacă nu îi auzim chiuind, asta se întâmplă printre altele pentru că și unii și alții și-au mutat atenția spre alte probleme.

Aceste noi procente au consecințe interesante de poziționare. Președintele Băsescu:

are o susținere minimală în societate;
critică întreaga clasă politică;
are susținători care critică întreaga societate;
este deschis la factori de presiune care ocolesc votul popular (MCV, Comisia, Tratatul cu Turcia sau Franța (sic), Ambasada SUA).

Este ceea ce în mod normal am numi o poziție radicală, în sensul în care îl numim radical pe dl Tokes, vecină cu extremismul unui PRM și PPDD. Motivul pentru care dl. Băsescu nu este pus încă în colivia cu ciudați ține de o anumită inerție. Traian Băsescu a fost pentru mulți ani de zile un politician capabil să stăpânească arta comunicării publice și uneori chiar și arta dialogului politic. Există încă dificultăți în a revizui această percepție.

Nu doresc să spun (deocamdată) că destinul politic al președintelui este stabilit, că va aluneca întâi în extremism și apoi în semi-uitare. Dl Băsescu mai are o mică fereastă de timp în care va încerca să manevreze o ieșire. Doar spun atât: președintele nu va salva „dreapta”pentru că va fi ocupat în lunile care vin să se salveze pe sine însuși.

Andrei Tiut