Proiectul de fundație al lui Victor Ponta a făcut vâlvă din motivele greșite. Dacă domnul Ponta pregătește terenul pentru un nou partid nu contează prea tare. Important este dacă nu cumva noua fundație se dorește think-tank cu orientare politică asumată și/sau guvern din umbră. Pentru că, inclusiv prin efortul Politică fără Bariere, partid politic se poate face ușor. Identitatea politică, în schimb, este o raritate.

Până în 2012, partidele „clasice” au avut la îndemână o serie de teme majore care le-au definit identitatea. Din 2012, aceste teme sunt mai greu de găsit, iar partidele trebuie să vină cu propriile idei și să își construiască singure propria identitate. Ceea ce, se pare, este foarte greu.

În iunie anul trecut spuneam că:

1. Clasa politică reprezentată în marile partide (sau roită în partide mai mici) nu prea are capacitatea de a se reproduce ca resursă umană. La nivel central sursele de recrutare seacă de multă vreme, în timp ce la nivel local politicienii nu au decât rarisim o viziune a interesului general și candidează pe o viziune a obținerii și cheltuirii fondurilor de la buget.

și

4. Narațiunile prin care partidele (mari) își justifică existența sunt din ce în ce mai subțiri.

PNL se justifică prin afirmația că dl Ponta este cataclismic și dl Iohannis minunat. (…) A doua afirmație este cea care susține de fapt partidul; dar aici bătălia dlui Iohannis în a arăta în mod continuu că este minunat va fi lungă și grea.

PSD se justifică prin afirmația că #josBăsescu și prin efectele pozitive ale guvernării. Dl Băsescu, evident, nu poate fi dat jos în fiecare lună până în 2016; această narațiune este din ce în ce mai veche.

dar și

5. Partidele distrug narațiunile prin care alegătorii și-au justificat/raționalizat susținerea acordată.

Pornind de aici formulam predicția că până cel târziu în 2016: „În ambele partide mari vor avea loc discuții privind propria identitate”. Această predicție nu s-a împlinit încă, dar pare pe cale să se împlinească. Căci, cu sau fără discuții, identitatea partidelor mari este din ce în ce mai subțire.

Are you a jedi?
Maybe I am.
Prrrove it.
…
…
Anytime now would be great.

În cazul ambelor partide există un fel de poveste de tip „uite ce partid frumos sunt eu”. PNL este partidul cel mai harnic într-ale integrității, cu cele mai multe și mai rapide coduri etice. PSD este partidul-stat, cu cei mai mulți membri care (pretind că) știu cum se guvernează. Ceea ce le lipește partidelor este o poveste de tip „uite ce ofer eu patriei”.

PNL este cel mai lovit în acest sens. Ca să știe care sunt pozițiile sale economice, partidul așteaptă în mod tipic să vadă ce va face guvernul Cioloș. Da, ni se promite că liberalii se vor distanța critic de Guvern dacă este cazul, dar asta se întâmplă într-un viitor imprecis. Până atunci, PNL este de acord cu Guvernul deși, destul de des, vedem cum miniștri și secretari de stat nu sunt de acord nici cu ei înșiși. Ca să știe care îi sunt principiile, în schimb, PNL așteaptă să vadă ce va promulga și ce va refuza președintele. Asta este ceva mai simplu, căci dl Iohannis este mai constant. Dar nu mult pentru că și el, ca politician, știe să își dozeze refuzurile. Partea proastă este că transferul de identitate în sens invers, de la domnii Iohannis și Cioloș spre PNL nu este garantat. Cei doi evită să se angajeze public, explicit sau implicit, față de partid și, ca atare, pot oricând să își ia jucăriile și să plece.

PSD stă aparent mai bine pentru că are două surse de identitate. Din nefericire pentru ei, cele două surse se cam bat cap în cap.

Pe de o parte, PSD este partidul care are o minimă preocupare față de cei lipsiți de mijloace materiale. Această preocupare este atât de relativă încât îmi vine și greu să o explic. Dar, chiar și așa, PSD rămâne un pariu marginal mai sigur pentru oricine se preocupă de echitate socială. Pe de altă parte, prin Victor Ponta, PSD a susținut o serie consistentă de beneficii pentru mediul economic privat. Cele două părți pot fi, teoretic, construite împreună ca o „a treia cale”, pe model Blair. Dar o astfel de construcție ideatică, sugerată parcă și de fostul premier, necesită ani de zile pentru a intra în mentalul colectiv. Iar alegerile bat la ușă. În lipsa unui asemenea efort PSD va încerca, probabil, să separe temele și să vorbească clasei de mijloc despre codul fiscal și celor mai nevoiași despre salarii și TVA, ca și cum cele două teme nu ar avea legătură.

Problema lipsei de identitate este veche și cronică. Motivul pentru care nu s-a văzut în deceniile anterioare este că împrejurările au oferit partidelor „idei ieftine”. După Revoluție, integrarea în Occident a devenit proiectul național din care au izvorât teme precum integrarea în UE, integrarea în NATO sau construirea statului de drept. Modul în care un partid se raporta la aceste teme (pentru, împotrivă, nuanțat) ajungea să fie definitoriu pentru cel partid, mai mult decât planurile de bună guvernare. După integrare, Traian Băsescu a avut capacitatea să producă o nouă serie de teme. Printre acestea se numără reducerea statului de drept la lupta anti-corupție, cultul propriei personalități, un anume prezidențialism elitist (cuplat cu mitul salvării țării de cei puțini) și o austeritate lipsită de orice subtilități. Din nou, modul în care un partid se raporta la aceste teme ajungea să îi definească identitatea.

După ce România a intrat în Uniune, DNA a fost pus pe propriile picioare, iar Traian Băsescu s-a retras la periferia politicii, PNL și PSD au rămas singure, confruntate cu propria lipsă de idei.

Andrei Tiut

Foto: Sarah.