Ghidul suprem al minciunii politice 4

pinocchio-1940-06-g

1. Faptul că un politician, o vedetă TV sau un expert afirma un fapt nu crește dar nici nu scade probabilitatea ca acel fapt sa fie adevărat.

2. Probabilitatea ca cineva sa minta scade odată cu șansele ascultătorilor de a verifica spusele. Dacă faptele sunt non-verificabile, se aplică punctul 1.

Exemplu: „Alegătorii din colegiul meu mi-au spus…”. Este perfect posibil ca politicianul care spune asta să mintă, dar este la fel de posibil ca, întâmplător să spună adevărul.

Corolar: cu cât gradul de sofisticare al ascultătorilor principali scade, cu atât cresc șansele unui ascultător sofisticat de a vedea prin stratul de minciună. Însă dacă ascultătorul sofisticat este în target, trebuie să se îndoiască numaidecât de propriile sale facultăți de judecată, să accepte că discursul auzit e făcut special pentru urechile sale și să amâne cât mai mult tragerea unei concluzii de tip adevărat vs. fals. Timpul poate varia de la persoană persoană, eu încerc să practic un minim de 24 de ore. More…

Cum să recunoşti minciuna (1) 3

Fiindcă alegerile se apropie m-am gândit că ar putea fi utilă o serie de postări despre cum putem recunoaşte minciuna în discursul public. Deşi nu există o reţetă magică putem găsi câţiva factori care uşurează procesul de identificare. În primul rând, minciuna sistematică presupune dublugândit orwellian: mincinosul trebuie să stăpânească permanent o poveste potrivită pentru cadrele interioare (cei care ştiu adevărul) şi una pentru marele public. Nu toţi membrii unei organizaţii (să zicem partid) stăpânesc această artă în egală măsură – mai ales aceia care au fost promovaţi pe bază de abilităţi organizatorice şi nu propagandistice tind să scape pe alocuri controlul limbajului. More…