Crizele lunii august: Nimic nou pe frontul de est 2

Traian Basescu si Vladimir Putin la summitul NATO de la Bucuresti. Foto: Mediafax/Raul Ştef

A două criză majoră în care a fost implicată diplomaţia românească în luna august a fost expulzarea de către autorităţile ruse a unui diplomat român aflat la Moscova sub acuzaţia de spionaj. Acest eveniment poate fi considerat un punct de cotitură în relaţiile româno-ruse, reprezentând practic punctul cel mai de „jos”al relaţiei. Evenimentul este în acelaşi timp definitoriu pentru relaţia bilaterală, putându-se argumenta că relaţiile au devenit  în mod deschis adversariale.

Caracterul relaţiilor bilaterale româno-ruse

Acum vreo doi ani de zile în cadrul cursurilor de master de la FSP am dezbătut împreună cu colegii mei nivelul relaţiilor româno-ruse. Concluzia care s-a desprins atunci a fost că avem de-a face cu o non-relaţie, relaţiile româno-ruse nefiind nici adversariale şi nici bazate pe cooperare. Se poate argumenta însă, că în momentul de faţă relaţiile româno-ruse au devenit adversariale. Această adversaritate nu exclude însă cooperarea pe anumite teme de politică externă de interes general sau particular în relaţia bilaterală. Argumentele în favoarea caracterului adversarial al relaţiei ţin însă de diferendele de interese între cei doi actori şi caracterul distant al relaţiei diplomatice. Caracterul adversarial al relaţiei este întărit şi de percepţia negativă pe care o are opinia publică din România faţă de Rusia.

Fundamentele acestei adversarităţi se regăsesc atât într-o experienţă istorică a relaţiilor bilaterale traumatizantă pentru România, cât şi în urmărirea unor interese naţionale diferite şi antagonice. Federaţia Rusă doreşte să redevină o mare putere şi consideră că unul din mijloacele pentru atingerea acestui scop este dominarea spaţiului post-sovietic, utilizarea în mod coercitiv a exporturilor sale energetice, subminarea alianţei Nord-Atlantice, stoparea extinderii NATO şi redefinirea securităţii europene în termeni favorabili Moscovei.

Interesele României sunt radical diferite: dacă Moscova consideră şi acum NATO o ameninţare la adresa securităţii sale, Bucureştiul vede în NATO şi relaţiile transatlantice principala garanţie a securităţii sale. De asemenea securitatea energetică este un interes fundamental pentru România, în sensul evitării dependenţei energetice de un singur furnizor şi a creării unei reţele energetice de aprovizionare diversificată. Asigurarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor din spaţiul ex-sovietic este un alt interes al României în raport cu Rusia. Un interes special al Bucureştiului este asigurarea unui „parcurs european” pentru Republica Moldova, ceea ce se traduce simplu în scoaterea acestui stat din sfera de influenţă a Federaţiei Ruse şi integrarea sa, într-un viitor nu foarte îndepărtat, în structurile euro-atlantice. O altă chestiune în care România are un interes vădit este soluţionarea aşa numitelor conflicte îngheţate din regiunea Mării Negre. În cazul acesta prioritatea Bucureştiului este dublă: soluţionarea conflictului din Transnistria în favoarea Republicii Moldova – adică retragerea Armatei a 14-a şi destructurarea entităţii politice a Transnistriei şi reafirmarea autorităţii Chişinăului , precum şi soluţionarea conflictului din Georgia.

Concentrarea unui numar destul de mare de conflicte îngheţate, existenţa unui număr ridicat de proiecte energetice aflate în competiţie în regiune, dezechilibru de putere dintre actorii limitrofi Mării Negre (o putere de rang secund – Rusia, o putere regională – Turcia şi o pleiadă de puteri minore), regimul de securitate restrictiv al strâmtorilor – toate aceste elemente conduc Bucureştiul spre internaţionalizarea acestei regiuni. Internaţionalizare însemnând aducerea în regiune a unei mari puteri capabilă să balanseze puterile regionale şi să garanteze securitatea României. Partea a acestui proces de internaţionalizare constă în desfăşurare de baze militare americane şi a unor elemente din sistemul balistic american. Prezenţa americană la Marea Neagră este un factor extrem de iritant pentru Moscova, care o consideră un afront şi o intruziune într-o regiune considerată a fi vitală pentru interesele ruseşti.

Criza pe scurt

Serviciul de securitate rus FSB a reţinut la Moscova pe 16 august, pe secretarul politic al Ambasadei României, Gabriel Grecu, sub acuzaţia de spionaj. Evenimentul a fost înregistrat, iar imaginile au fost difuzate pe toate posturile de televiziune ruseşti. Diplomatul român a fost reţinut de FSB la un supermarket din Moscova, iar din imaginile prezentate de serviciul de contraspionaj rus nu rezultă că Gabriel Grecu ar fi comis ceva ilegal sau ar fi fost prins asupra faptului. Ministerul român al afacerilor externe a condamnat reţinerea diplomatului român, susţinând că autorităţile ruse au încălcat Convenţia de la Viena. Diplomatul român a fost eliberat şi declarat persona non-grata, fiind forţat să părăsească teritoriul Federaţiei Ruse în 48 de ore. România a expulzat la rândul său un diplomat rus cu rang echivalent din cadrul Ambasadei Federaţiei Ruse. Autorităţile de la Kremlin au calificat gestul MAE român ca fiind neprietenos şi că otrăveşte relaţiile bilaterale. Preşedintele Comisiei de politică externă a Dumei de stat, Konstantin Kosaciov, a declarat că această  criză diplomatică ar putea avea repercursiuni economice negative, dar nu a precizat care ar fi acestea. Rusia a ales să nu răspundă la măsurile de retorsiune luate de România, iar sancţiunile economice au întârzia să apară.

Ipoteze…

Care au fost cauzele imediate ale acestei crize? Este demn de menţionat că nici un eveniment anterior nu anunţa această criză diplomatică. Mai mult deja fuseseră făcute nişte demersuri la nivel de secretar de stat pentru normalizarea relaţiei bilaterale şi se vorbea chiar de contacte la nivel de miniştii de externe şi chiar de o vizită a preşedintelui Rusiei în România.

Prima ipoteza care vine în minte ţine de cazul de spionaj al militarului român Floricel Achim. Acesta a fost surprins de către serviciile de contraspionaj româneşti încercând să vândă informaţii militare sensibile despre sistemul de comunicaţii al forţelor armate unor puteri străine. În urma arestării lui Achim şi a „controlorului” său bulgar, Marinov Zikolov, trei diplomaţi ucrainieni au fost expulzaţi din România. Chiar dacă cazul Achim a implicat un bulgar şi trei diplomaţi ucrainieni, puterea străină aflată în spatele acestei acţiuni de spionaj s-a bănuit a fi Federaţia Rusă. Se naşte astfel ipoteza că reţinerea şi expulzarea lui Gabriel Grecu sunt de fapt o măsură de retorsiune pentru anihilarea unei reţele de spionaj ruseşti.

Cu toate că această ipoteză pare tentantă sunt câteva detalii care îi subminează  puterea explicativă. În primul rând distanţa în timp între cele două evenimente este destul de mare. Dacă Rusia ar fi dorit să pedepsească anihilarea reţelei sale din România ar fi trebuit să facă acest lucru în 2009, nu să aştepte un an de zile. În al doilea rând reţeaua de spionaj anihilată de România consta într-un spion local, recrutat cu ajutorul promisiunii unor beneficii materiale, un „controlor” care opera fără acoperire diplomatică şi rezidenţa de spionaj a ambasadei Ucrainei. O reţea aparent foarte bine structurată. În contrapartidă Rusia a „neutralizat” un agent român care acţiona sub acoperire diplomatică. Strict teoretic activitatea agenţilor de informaţii care utilizează acoperirea diplomatică este relativ uşor de identificat, numarul personalul şi componenţa unei reprezentanţe diplomatice fiind monitorizate permanent de serviciile de specialitate ale ţării gazdă. Există deci o discrepanţă destul de mare între cele două cazuri, fapt ce ma face să cred că cele două poveşti de spionaj nu sunt neapărat legate între ele. Un alt semn de întrebare legat de această ipoteză este faptul că în cazul Floricel Achim este implicată în mod direct Ucraina. Este deci destul de greu de crezut că Ucraina ar fi spionat în interesul Rusiei şi nu în interes propriu.

A doua ipoteză care ar putea explica cauzele acestui incident diplomatic, este cea a unui „mesaj” direct către Bucureşti, o „atenţionare” de la Moscova cum că eforturile diplomatice româneşti deranjează. Tipul aceasta de „mesaje” publice transmise de Kremlin sunt foarte bine cunoscute, un caz clasic de hărţuiala diplomatică fiind presiunea pusă asupra personalului ambasadei britanice din Rusia şi a British Council, pentru eforturile depuse de acestea pentru consolidarea societăţii civile din Rusia, ca răzbunare pentru acordarea de azil politic oligarhului rus Boris Berezovski şi pentru investigaţiile efectuate de către autorităţile britanice în cazul asasinării la Londra a dizidentului rus Alexandr Litvinenko. În cazul României, această hărţuială diplomatică ţine de implicarea în procesul politic din Republica Moldova, sprijinul material acordat Alianţei pentru Integrare Europeană, împrumutul nerambursabil de 100 de milioane de euro şi insistenţele pentru un „parcurs european” pentru această ţară.  Această ipoteză este mai plauzibilă deoarece poate fi corelată cu acţiunile recente ale diplomaţiei româneşti.

Mitul relaţiei pragmatice

Nu pot părăsi acest subiect fără a mă apleca la diferitele enunţuri politice asumate de guvern, dar şi de opoziţie, cu privire la relaţia bilaterală româno-rusă.  Firul roşu al acestor enunţuri este noţiunea oarecum vaga de relaţie pragmatică. Spun oarecum vagă deoarece acest termen nu este definit coerent. Cea mai simplă definiţie a relaţiei pragmatice în cazul de faţă ar fi o relaţie construită pe interese comune. Problema acestei definiţii este că în momentul de faţă Rusia şi România nu au interese comune şi au viziuni diferite asupra temelor majore de politică externă. Astfel România consideră NATO şi relaţia transatlantică ca fiind fundamentale pentru securitatea continentului, în timp ce Rusia doreşte o arhitectură  de securitate europeană care să diminueze rolul SUA pe continent.

Obiectivul construirii unei relaţiei pragmatice cu Rusia a fost asumat prin programul de guvernare –  în consecinţă a devenit o prioritate a MAE şi eforturi pentru îndeplinirea acestui obiectiv au fost întreprinse de diplomaţia românească. Este de asemenea demnă de notat deschiderea diplomaţiei româneşti spre un dialog cu Federaţia Rusă, chiar dacă această deschidere nu pare a fi reciprocă.

Tema relaţiei pragmatice este prezentă şi la opoziţie, recent publicatul program de guvernare al  PNL menţionând acest lucru. În viziunea liberalilor relaţia cu Rusia ar trebui reconstruită cu „ingeniozitate şi reţinere, având la bază o consultare permanentă cu aliaţii şi partenerii noştri, fără gesturi şi angajamente ce pot afecta eşafodajul de securitate al României”. Într-un mod mai precis viziunea liberală a fost prezentată de fostul ministru de Externe, Teodor Meleşcanu care a imaginat o relaţie bilaterală cu Rusia liberă de stereotipurile Războiului Rece şi de ideea sferelor de influenţă.

PSD a propus la rândul lui ideea relaţiei pragmatice cu Rusia în timpul campaniei electorale prezidenţiale din 2009 (şi aici nu mă refer la vizita lui Mircea Geoană la Moscova). Problema rămâne însă definirea acestei relaţii. Programul lui Mircea Geoană nu dezvolta foarte  mult ideea relaţiei pragmatice, iar actualul program de guvernare prezentat de PSD nu menţionează la capitolul relaţii externe în mod explicit Federaţia Rusă.

Un alt mod de a conceptualiza relaţia pragmatică ţine de dezechilibrul din relaţia economică. În prezent România are o balanţă comercială negativă cu Federaţia Rusă, fapt datorat prezenţei reduse a firmelor româneşti pe piaţa rusă şi a importurilor de gaz rusesc (chiar dacă reduse în comparaţie cu alte state europene). Piaţa rusă însă continuă să rămână oarecum opacă, iar investitorul străin trebuie să fie foarte atent la evoluţiile politice din această ţară. O prezenţă economică românească mai puternică pe piaţă rusă ar putea fi condiţionată de unele concesii politice care ar fi disproporţionate în raport cu facilităţile economice astfel obţinute. De asemenea dezechibrul economic din această relaţie ar putea fi compensat prin dezvoltarea unor relaţii economice cu Orientul Mijlociu, China şi Africa.

Per total o relaţie pragmatică cu Rusia ar putea fi un pod mult prea îndepărtat pentru diplomaţia românească în momentul de faţă. Acest lucru se datorează în mare parte lipsei unor interese şi a unor viziuni comune asupra principalelor teme de politică externă din relaţia bilaterală. Cooperarea punctuală este însă posibilă, dar o cooperare mai extinsă nu este probabilă în viitorul apropiat, în absenţa unor evoluţii politice care să faciliteze acest lucru.

Concluzii

Relaţia bilaterală româno-rusă va fi pe termen scurt „rece” şi adversarială. Cauzele acestei evoluţii ţin de absenţa unei agende comune şi diferendele de viziune asupra principalelor teme ale acestei relaţii. Cazul diplomatului român expulzat pentru spionaj din Rusia reprezintă un simptom al acestei relaţii adversariale şi un indicator al nemulţumirii Moscovei faţă de politica externă a României.

George VIŞAN

Anunțuri

2 comments

  1. Pingback: Tweets that mention Crizele lunii august: Nimic nou pe frontul de est « -- Topsy.com

  2. Pingback: Incidentul diplomatic si… relatiile romano-ruse « Motanul Incaltat

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s