Pe lângă mesajele oficiale transmise public sau confidențial pe canalele diplomatice consacrate, Statele Unite mai transmit mesaje politice prin intermediul societății civile americane. Mă refer aici la think tank-urile din Washington DC care se ocupă cu relațiile internaționale și politica externă. Un astfel de mesaj a fost transmis de Center for European Policy Analysis în cadrul conferinței Beyond the Tipping Point – Realising Romania’s Potential as a Regional Leader in Reform and Security.

Dacă ar fi să rezum mesajul american către România acesta ar fi următorul:

Statele Unite au nevoie de un aliat puternic, stabil politic și prosper din punct de vedere economic în sud-estul Europei. România are oportunitatea de a deveni lider regional în sud-estul Europei, fiind în momentul de față cel mai bine poziționat din punct de vedere politic în această regiune. Ca să atingă acest obiectiv  România trebuie să stabilească și să promoveze un standard înalt de democrație în, să înregistreze un succes economic evident, să fie un model în ceea ce privește aplicarea domniei legii și să contribuie la securitatea regională prin sporirea capabilităților militare.

De ce România trebuie să-și asume poziția de lider regional?

În primul rând pentru că deja și-a asumat acest lucru. Wess Mitchell, directorul CEPA a notat că România a devenit lider regional în sud-estul Europei de la sfârșitul Războiului Rece deși nu exista nicio amenințare care să justifice acest lucru. România a rămas un pol de stabilitate regional în anii ‛90 deși în vecinătatea sa Balcanii de Vest au fost cuprinși de războie civile și conflicte interetnice, care au durat timp de mai bine de un deceniu. Aderarea la NATO și la UE, inițierea unor proiecte regionale (vezi inițiativa SECI), procesele de reformă internă, precum și participarea la o multitudine de misiuni internaționale, au cimentat reputația României de pol de stabilitate și lider regional. Faptul că Statele Unite au decis să amplaseze în țara noastră elemente ale sistemului antibalistic care va proteja Europa confirmă această poziție.

În al doilea rând pentru că în vecinătatea României are loc un război, iar teritoriul celui mai mare vecin al său, Ucraina, este invadat și ciopărțit. Edward Lucas, redactor la The Economist și fellow al CEPA, a fost foarte brutal în analiza lui: „În Ucraina este război… Odesa este ‘după colț’, iar Rusia este interesată de gurile Dunării.” Cu alte cuvinte, dacă timp de 25 de ani România nu s-a confruntat cu o amenințare externă majoră, acum este în această situație. Perspectiva învecinării cu Rusia, sau cu un teritoriu cu statut politic incert, dar controlat de Rusia este una extrem de neliniștitoare din punct de vedere al securității naționale. Mai ales că Rusia s-a arătat incapabilă să respecte granițele vecinilor săi din spațiul fost-sovietic, și le-a modificat prin forța armelor, punând astfel în discuția întregul eșafodaj al ordinii europene post-belice și post-Război Rece.

În al treilea rând deoarece România este înconjurată de vecini unde influența rusească se face simțită din ce în ce mai mult, conform aceluiași Edward Lucas. Bulgaria este paralizată de instabilitate politică, proteste și crimă organizată, aceasta din urmă având legături cu Rusia. Serbia este un satelit rusesc. În Ungaria Viktor Orban dorește să emuleze sistemul lui Vladimir Putin, „verticala puterii”, și și-a exprimat deschis opțiunea pentru „democrația iliberală” într-o conferință pe teritoriul României. Ucraina este victima unei agresiuni directe rusești, iar Republica Moldova, ar putea să fie foarte curând noua ținta a revizionismului Moscovei. În regiune democrația este în regres a punctat Wess Mitchell aspect ce facilitează sporirea influenței Rusiei. Succesul rusesc în Ucraina, dar și în alte părți ale Europei se datorează mai ales subversiunii instituțiilor fundamentale ale unui stat democratic prin corupție, spiona și crimă organizată.

Și totuși, dincolo de mesajele pozitive…

La nivel regional România este cea mai bună ancoră în regiune pentru politica externă a SUA: este un stat care dorește să aibă o relație strânsă de securitate cu Statele Unite, și  dintre toate statele Europei de Sud-Est, are cel mai mare potențial economic și militar. Mai mult, este stabilă din punct de vedere politic, spre deosebire de vecinii săi.

Tema stabilității politice a României este una care îi preocupă pe americani, de aceea și intervenția acestora în timpul crizei politice din 2012 din România. În absența acestei stabilități România nu ar fi poate, un aliat sigu pentru SUA în această parte a lumii. Mark Gitenstein, fostul ambasador al Statelor Unite la București, a declarat că la doi ani după criza din 2012, „democrația liberală în România funcționează” (Liberal-democracy is alive and well in Romania), cel puțin în raport cu Ungaria, și că riscul unei „restaurații” este minim.

Nu pot să nu remarc clivajul dintre evaluările americane și agenda publică românească: în timp reprezentanții SUA și ai societății civile americane subliniau nevoia de stabilitate politică, în parlament se strângeau din nou semnături pentru o nouă suspendare a președintelui Traian Băsescu.

Chiar dacă o criză politică precum cea din 2012 nu mai este posibilă, iar apariția unui regim politic precum cel al lui Viktor Orban este puțin probabilă, riscuri la adresa stabilității politice din România, a statului de drept și a democrației liberale, încă persistă. Democrația românească, în ciuda progreselor înregistrate în ultimii 25 de ani, în termeni comparativi este una neconsolidată, indexul democrației realizat de Economist Intelligence Unit plasându-ne pe locul 60 din 160 de state studiate.

Riscurile la adresa democrației românești provin de la instabilitate instituțională, elita politică, populism, participare politică scăzută și corupție. Fiecare ciclu electoral aduce cu sine o re-politizare și pe cale de consecință a unor instituții fundamentale. Competența administrativă scade, proiecte sunt anulate pe criterii politice și alte proiecte sunt luate de la zero și finanțate tot pe criterii politice. Administrația este populată după fiecare ciclu electoral cu birocrați selectați după apartenența politică, nu după criteriul competenței.

Cel mai mare risc provine însă de la o elită politică cleptocratică și cu vădite înclinații spre populism. Progresul în combaterea corupției și impunerea domniei legii pot fi ușor încetinite/anulate o dată cu un nou ciclu electoral, prin abile scurtcircuite legislative: a se vedea evoluția, atât legislativă cât și în discursul public, a legii amnistiei. Perspectiva „intrării la pușcărie” pentru fapte de corupție este de neconceput pentru o elită politică cleptocratică care posedă o cultură a impunității în fața legii puternic înrădăcinată – de unde și așteptările, mai mult sau mai puțin publice, că o dată cu schimbarea șefului statului, justiția va deveni mai „blândă” cu politicienii.

Pe fondul unei participări tot mai scăzute a cetățenilor la procesul politic, populismul a luat amploare, și se manifestă atât la nivel de discurs politic, cât și la nivel de politici publice. Cel mai evident exemplu în acest sens este promovarea ideii, în ultimii ani, că o decizie a justiției poate fi anulată prin vot, fie că e vorba de votul cetățenilor, fie că e vorba de un vot parlamentar. Un alt exemplu de populism este modificarea legii educației naționale, astfel ca absolvenții de liceu să se poate înscrie la universitate, în colegii tehnice speciale, fără diplomă de bacalaureat. Decizia guvernului de a amâna în 2014 orice investiții publice majore, pentru a redirecțion banii în teritoriu în perspectiva pregătirii campaniei pentru alegerii prezidențiale din acest an, se înscrie în aceeași logică populistă.

Legitimitatea combaterii corupției, vârful de lance al reformelor din ultimii ani, a fost pusă la îndoială cu un grad ridicat de succes de campanii de presă abile, dar și de erori de planificare: „mica corupție”, „ciubucul” sau corupția de la firul ierbii nu pare să fi fost considerată o prioritate. Degeaba trimiți un prim-ministru la închisoare pentru fapte de corupție, dacă cetățeanul obișnuit este nevoit „să  dea șpagă” pentru servicii publice de bază: sănătate, educație etc. Acesta din urmă cu greu va crede că statul face ceva împotriva corupției.

Lipsa de legitimitate a combaterii corupției și rezistența elitei politice la reforma este cel mai bine ilustrată de un incident recent: primarul Constanței, Radu Mazăre a înjurat la scenă deschisă pe procurorii DNA care îl anchetează, în ropotele de aplauze ale activului PSD, la congresul de validare a candidatului acestui partid pentru cea mai înaltă funcție în stat. Rezistența la nivelul elitei politice în raport cu reformele din justiție este mare și este dublată de existența unui curent de opinie la nivelul societății care consideră că se face justiție selectiv și/sau că aceasta este politizată.

Elita politică de la București apreciază parteneriatul strategic cu Statele Unite ale Americii deoarece este un element de prestigiu intern și internațional. Însă există limite ale acestei „aprecieri”, limite care au devenit evidente în ultimii ani: inapetența pentru reforme decisive în sectoare cheie, cum este justiția, și când este vorba de presiuni venite de la Washington în cazul procese politice interne, cum s-a întâmplat în vara lui 2012. Ea știe să se plieze foarte bine pe discursul american, mimând reforma sau sprijinul pentru reforme. Un foarte bun exemplu în acest sens a fost chiar gazda românească a conferinței CEPA, președintele Camerei Deputaților, Valeriu Zgonea, care a lăudat rezultatele DNA și ANI în combatere corupției și a conflictelor de interese, deși acesta a fost unul dintre cei mai vocali critici a activității acestor instituții.

*

Pericolul unei noi crize politice majore în România sau a alunecării în paradigma maghiară este mic astăzi. Încetinirea ritmului reformelor la toate nivelurile și o „restaurație” în anumite sectoare sunt însă probabile pe termen scurt și mediu.

Poate deveni România un lider regional și un actor european de „talie grea” cum este Polonia? Pe hârtie da, este posibil – însă în momentul de față nu văd să existe voința politica și acele resurse politice care să împingă spre un asemenea deznodământ. Regresul democrației în regiune creează presiune asupra României pentru a promova valorile democratice în mod activ în vecinătatea sa. Este dificil pentru România să stabilească standarde regionale în ceea ce privește buna guvernare, domnia legii și practica democratică, când unele instincte și cutume politice românești nu au legătură cu democrația și buna guvernare. În plus lipsesc mijloacele diplomatice (pe lângă simpla apartenență la UE și NATO) și apetitul pentru a critica acele derapaje de la democrația liberală care au loc în regiune și a promova activ valorile democratice.

Comportamentul agresiv al Rusiei în vecinătatea României ar putea furniza justificarea pentru o politică externă mai combativă, dar nu este suficient pentru a produce schimbări decisive în politica internă. Ideal, modul în care Federația Rusă și-a sporit influența în Centrul și Estul Europei ar trebui să deschidă o dezbatere mai largă privind întărirea instituțiilor statului și consolidarea democrației, pentru a face față unei agresiuni externe.

Menținerea alianței cu Statele Unite presupune eforturi sporite de consolidare internă a României. O România slabă politic, care nu este prosperă din punct de vedere economic și care nu dezvoltă acele capabilități militare necesării asigurării propriei securită – va atrage agresiunea și își va îndepărta aliații. Degeaba încearcă SUA să recreeze în partea aceasta a Europei succesul Poloniei, dacă Bucureștiul nu reușește să emuleze exemplul Varșoviei.

George VIŞAN