De curând serialul House of Cards a fost preluat și de siturile românești (despre care, nu-i așa, credem că au un statut legal pânăla proba contrarie). Astfel am văzut și eu cele 13 episoade. Despre care vom vorbi imediat (atenție, urmează spoilere).

Primul sezon ne-a arătat imaginea puterii brute, dezbărate de orice balast moral. Al doilea sezon ne-a arătat că primul a fost doar o încalzire și a urcat povestea la un nou nivel. Între sezonul doi și sezonul trei Frank Underwood a bătut cu pumnul în masă. Și apoi a venit sezonul trei care… nu a mai urcat nici o miză.

Da, Frank si Claire locuiesc acuma la Casa Albă, având întregul guvern al SUA la dispoziție pentru planurile lor diabolice. Numai că … sociopatia lor se diluează pe fundalul marii politici. Serialul ar fi putut exploata mai bine ideea, dar nu o face. Doar într-un comentariu Kate Baldwin pare să observe că, deși Underwood devine de facto un tiran, nimeni nu este capabil să indice încălcarea specifică a unor legi.

Și nu doar machiavelismul este diluat. Oponenții lui Frank sunt mai slabi, prietenii mai șterși, staffer-ii se împacă mai bine, sexul este mai plicticos și presa mai cuminte.

În schimb, personajele “rele” trec printr-un proces de umanizare fără cap și coadă. Frank își păstrează cel mai bine coerența, deși momentele când invocă demnitatea funcției de președinte sunt usor ilare. Doug, in schimb, umple ecranul cu problemele sale psiho-motorii și sufletești.

La mijloc este Claire, de la care mulți așteptau sarea și piperul acestui sezon. În serialul original turnat în Marea Britanie se pare că personajul echivalent complotează uciderea soțului. Claire Underwood, in schimb, trece printr-o criză de identitate. La mijlocul sezonului își scuză față de Frank o gafă diplomatică printr-un discurs moralizator demn de Sergiu Nicolaescu. Iar la finalul sezonului își dă seama că nu este cu adevărat egala lui Frank și că există un fel de „glass ceiling” chiar și în cazul criminalelor obsedate de putere. Oripilată de această descoperire, își ia geanta și pleacă, punând în pericol șansele de nominalizare ale lui Frank. Un final mult, mult, sub așteptări.

Se pătrează în schimb una dintre ideile mai subtile ale sezoanelor trecute. Până la un punct, Frank nu este un președinte prost. Încăpățânarea lui și a soției îi duce aproape de a realiza o reformă a muncii în SUA și un început de pace în Palestina. Dar aceleași trăsături, precum în episoadele anterioare, duc la eșecul proiectelor politice. La finalul sezonului, mai mult poate chiar decât până acum, Frank este un politician care a făcut multe dar nu a realizat nimic.

Nu mă înțelegeți greșit, sezonul trei din House of Cards este bine filmat, bine regizat și, în majoritatea timpului, știe cum să te țină în suspans. Dar nu mai este o hiperbolă a întunericului din societatea contemporană ci doar un alt serial cu infractori.

Andrei Tiut