România a avut 11 prim miniștri: domnii Roman, Stolojan, Văcăroiu, Ciorbea, Vasile, Isărescu, Năstase, Tăriceanu, Boc, Ungureanu și Ponta.

Dintre aceștia, Petre Roman a fost răsturnat prin violență, deci nu intră în discuția noastră. Domnii Stolojan și Isărescu au avut un mandat prea scurt și apolitic: faptul că l-au terminat cu bine nu ne spune mare lucru.

Să ne uităm, deci, la circumstanțele căderii celorlați. Dl Ciorbea a căzut pe fondul scăderii economice, reformelor dure și al inabilității politice personale. Chiar și așa, actul final a fost unul de supunere față de voința PNȚCD și a Președintelui. Dl Vasile a fost poate mai abil, dar performanța slabă a guvernării și abandonarea sa de către întreaga coaliție de guvernare au dus la finalul prematur al mandatului. Domnul Boc nu a fost nici el un politician abil, dar a fost sponsorizat politic de președintele Băsescu; în momentul în care sponsorizarea a încetat, premierul s-a retras din funcție. Evident, în cazul domnului Boc nu trebuie să minimalizăm scăderea economică și efectele asupra nivelului de trai. Domnul Ungureanu a adăugat la toate acestea propriul său nivel de incompetență, ajungând la performanța ca membrii propriului partid să susțină moțiunea care l-a demis.

Să ne uităm, apoi, la prim-miniștrii care au terminat mandatul cu bine. Dl Văcăroiu nu a avut nici el abilitate politică, dar sponsorul său l-a susținut până la final. Domnii Năstase, Tăriceanu și Ponta au avut în schimb această abilitate și au putut să se elibereze de sub diverse tutele. În sfârșit, toți cei patru au guvernat perioade de creștere economică.

S-ar părea că avem aici un mix de factori care decid învingătorii și învinșii. Creșterea economică, cuplată cu abilitatea politică sunt calea de aur. Dacă ești un premier inabil politic și sponsorul tău te susține până la capăt poate fi și aceasta o cale spre un final liniștit.În schimb scăderea economică plus inabilitate politică (și, deci, dependență/supunere în fața unui sponsor politic mai puternic) formează calea de smoală către un final nefericit.

Relația dintre variabile este probabil mai complexă, căci perioadele de creștere economică par să fie asociate cu premieri mai abili în a-și păstra sprijinul politic. Poate să fie o eroare de percepție, timpurile de creștere nedând ocazia politicienilor de a-și arăta maximul de incompetență. Sau poate că, în timpurile dificile, establishment-ul împinge în față premieri de sacrificiu cu alură cvasi-tehnocratică.

Ce ne spun aceste relații despre premierul Ponta și șansele sale de a ateriza cu bine în 2016? Dl Ponta este cu siguranță un politician abil și, tot cu siguranță, România este în creștere economică. Dar unele nuanțe sunt necesare.

O primă nuanță este că progresul economic nu s-a materializat în locuri de muncă pentru tineri. Da, pe TV am văzut între tururi tinerii frumoși și idealiști care doreau ca vocea lor să fie auzită. Dar ei sunt reprezentanții unei generații fără prea multe locuri de muncă (cifrele de mai jos sunt procente).

O a doua nuanță este că abilitatea politică constă în mod obișnuit în a transforma resursele statului în sprijin politic intern în partid. De obicei această transformare se aplică resurselor bugetare. Doar că, în prezentele condiții, unii reprezentanți PSD ar putea dori mai degrabă protecție contra DNA decât fonduri de la buget.

În concluzie, dl Ponta se încadrează mai degrabă pe tiparul premierilor care rămân decât pe cel al premierilor care pleacă. Totuși, poziția sa este mai fragilă decât a fost a lui Adrian Năstase și poate chiar a lui Călin-Popescu Tăriceanu. Menținerea mandatului până la capăt (în absența unor evenimente externe politicii) pare posibilă dar nu ușoară.

Andrei Tiut