Am promis unui amic că în ziua în care vor exista „hard evidence” ale abuzurilor jandarmilor în Pungești voi scrie despre asta. Adică audio, foto și, desigur, video. Problema s-a dovedit mai dificilă decât s-ar părea. În mod sistematic cei de la fața locului nu au găsit potrivit să diferențieze între intimidare în limitele legii (de ex. legitimări repetate), incompetență (de ex. incapacitatea jandarmului de a se legitima pe sine corect) și abuz (de ex. utilizarea excesivă a forței). Toate sunt relatate cu aceeași indignare virtuoasă care, dacă nu ești deja montat și plin de furie, devine, inevitabil, monotonă. Iar asta (cum vom vedea) are consecințe asupra materialelor trimise. Nu voi reuși să fac o critică cu sens a acțiunilor statului în Pungești pentru că ele rămân învăluite în ceață. Îi felicit, însă, pe toți cei care vor încerca zilele ce urmează să producă un dosar admisibil în instanță – poate așa se mai ridică din abur.

Actul 1

Închipuiți-vă că sunteți într-un joc strategic. Sunteți un ziarist tânăr și entuziast care dorește să documenteze abuzurile jandarmilor din Pungești. Jandarmii, însă, creează un baraj pe drum și vă cer să vă opriți. Aveți două opțiuni. Pe de o parte, puteți să scoateți o cameră video ai să îi obligați pe respectivii jandarmi să vă oprească în fața camerei, producând astfel o dovadă admisibilă în tribunal. Pe de altă parte puteți să nu scoateți camera, să vă prefaceți supuși și să vă strecurați prin câmp și pădure până în Tabăra de rezistență, acolo unde se întâmplă acțiunea, adrenalina și emoția. Ce alegeți? Rațiune sau simțire, Mister Spock sau Lt. Deanna Troy?

Ei bine, jurnaliștii de la Casa Jurnalistului, considerați pe bună dreptate un far al noului jurnalism, aleg calea a doua. Căci jurnaliștii noi simt prea adesea, ca și cei vechi, că reportajul emoțional este forma cea mai înaltă a artei.

Interludiu

Textul acesta va supăra. Cel puțin sper să supere, căci de aceea l-am scris. În timp ce vă supărați s-ar putea să gândiți ceva de tipul: ăsta nu înțelege nimic, căci nu a fost acolo; să îl văd cum ar reacționa el. În primul rând nu e bine să gândiți asta, este un sofism clasic. În al doilea, am fost confruntat de vreo două ori în viață cu grupuri agresive care nu erau organe ale statului și fără să fie în jur camere foto. Credeți-mă, știu cum reacționez.

Actul 2

Pentru acest act voi cita in extenso un articol de pe totb.ro.

Începe astfel:

În aer se simte freamătul oamenilor, disperarea și tensiunea crescândă a mulțimii. Fug înspre ei, am ceva de mers, căci mașinile au fost oprite departe de corturile sătenilor ce străjuiesc drumul. Îmi verific aparatul, cardul foto nu merge. Mă enervez teribil dar sunt agitată să ajung cât mai repede în tabără, să fiu acolo la fața locului, așa că nimic altceva nu mai contează.

Sublinierea îmi aparține. În mod interesant, prima infracțiune documentată este a sătenilor (deși totb face în mod evident, jurnalism angajat):

Nu s-au așteptat ca mulțimea să preia ofensiva. În sub un sfert de oră, oamenii prezenți se mobilizează, împrejmuiesc gardul făcând un lanț uman în jurul perimetrului concesionat de Chevron și trag cu sete de zăbrelele ce protejează utilajele înăuntru. Imediat după, gardul e aproape complet distrus. Jandarmii sunt efectiv depășiți de situație, confuzi, pierduți în vacarmul situației.

Și emoția începe să curgă:

Nu am însă timp să rumeg tot ce se întâmplă în jurul meu, sentimentul de prea mult, de prea conștient, de prea viu pune stăpânire pe mine. Mă întorc înspre drum și mă trece groaza: vin, în șiruri, șiruri, scutierii.

Și, din nou, ni se explică:

S-au aruncat și pietre, e drept, înspre utilaje (dar nu înspre forțele de ordine), însă nu au fost distruse în nici un fel. Poate că cele maxim 5-10 pietre aruncate nici nu le-au nimerit, iar dacă le-au nimerit, au provocat ceva zgârieturi.

Observați cum precizia rezonabilă în numărătoarea pietrelor însoțește totala speculație în ceea ce privește destinația. Oricum, nu au dat nici cu pumnul nici cu palma. Se continuă cu justificarea agresiunii:

Nu se spune nicăieri că oamenii ăștia au apelat la aceste măsuri disperate de revoltă civică pentru că nu li se oferă nici un fel de alternativă legală. […] [S]emnăturile adunate tot de ei pentru demiterea primarului Mircea Vlase sunt din nou blocate într-o buclă mai mult sau mai puțin legală.

Evident, nu a avut nimeni fantezia de a scana respectivele semnături pentru a le arăta lumii întregi.

Aceste semnături […] sunt puse sub semnul întrebării ca fiind sau nu falsificate. Și atunci te întrebi: care e soluția?

Continuă cu povestea escaladării tensiunii, altfel bine scrisă. Apoi:

Încerc să îmi păstrez calmul dar e aproape imposibil. […]

– What is happening, Ioana? Isn΄t this a private proprerty?

– Yes, it is. I don´t understand either.

Evident, dacă autoarea ar fi fost calmă s-ar fi dat 50 de m în spate și ar fi făcut fotografii în cadru larg, pe care să se vadă semnele distinctive ale terenului și apoi ar fi explicat cu desene ca pentru proști: ăsta e domeniu public, ăsta e domeniu privat. Bine că măcar faptul că tabăra era pe un teren particular este un fapt nedisputat; dar… totuși.

În schimb avem poze făcute în cadru strâns, focalizate pe cel arestat, care să surprindă dramatismul situației.

Dramatismul e bine surprins, dar nu e ilegal să tragi de membre pe cineva care se opune reținerii și conducerii administrative. Este, de fapt, ceea ce întreaga lume civilizată folosește ca alternativă la bătaia cu bastonul.

Încerc să mă dezmeticesc din nebunie, când îl aud pe Alex strigând. Ajung la timp, mă prind de picioarele lui și strig către jandarmi nedreptatea care i se face.

– Dar ce a făcut? Spuneți-mi ce a făcut!

Ăăă.. știu și eu? Poate că face parte dintr-un grup mai mare care protejează un grup mai mic care aruncă cu pietre și dărâmă garduri…

Jandarmii din Vaslui, însă, nu au simțul umorului.

S-a dezlănțuit nebunia la Pungești: oamenii sunt arestați masiv, se vânează fețele cunoscute ale rezistenței. Îmbrânceli, presa e șicanată, iar dacă ai un aparat în mână, ești privit suspect.

Privit suspect…

Corturile taberei sunt împrejmuite pe toate părțile, oamenii împrăștiați până la limita cu pădurea. Ajunge între noi și mașina Smurd-ului, cineva se pare că a fost lovit în piept de un jandarm și nu mai poate respira.

Nota mea: respectivul tânăr a fost diagnosticat cu traumatism minor și a fugit din spital. Serios. Tind să cred că la ora la care a fost scris articolul această informație devenise publică.

Sunt oprită a treia oară de trei jandarmi și prin nu știu ce miracol, scap iar. Din tabără transmit cu greu cei de la Russia Today. Sunt și ei șicanați de jandarmi, iar prezentatoarei, în mod vizibil, îi e frică.

Ceea ce arată că respectiva reporteriță nu e profi. Și cam atât.

Continuă interesant:

După două minute, sticlele cu benzină folosite în tabără pentru un generator sunt scoase și așezate în fața corturilor. Nu știe nimeni ce se întâmplă, până unde vor escalada evenimentele. Apoi e scoasă din cort o sticlă cu ceva rom cu o cârpă înfiptă înăuntru: un fel de încercare de a construi un Molotov. Nu știe nimeni dacă a fost într-adevăr în cort sau dacă a fost plantată de jandarmi acolo. Cert e că ei au intrat singuri în cort și ce au făcut înăuntru, nu a văzut nimeni.

Apoi:

Și pentru că seara aduce cu sine întuneric, întunericul a adus cu sine abuzuri. Doi copii au fost bătuți în spatele magazinului, printre ei și Vasilică, pui de moldovean tare drag mie. El a scăpat fugind înspre pădure, dar prietenul lui de 13 ani a rămas în spate și bătăile au continuat.

Facepalm. Înțeleg că nu a fost nimeni acolo când s-a întâmplat. Dar, serios, o poză cu vânătăi, un interviu, ceva? Nimic.

Câteva explicații

Nu am nimic cu cele două demersuri. Dacă cineva dorește să descrie emoții și momente dramatice este liber să o facă. Este chiar nevoie (și) de așa ceva. Problema apare când cvasi-totalitatea relatărilor de la Pungești sunt în aceeași notă. Pentru că emoția și prelegerea nu țin loc de probe admisibile în tribunal și nu vor stârni solidaritatea națională și internațională la care se speră.

Cel mai bun material, cu cadre largi, context vizual și fără să disimuleze nici actele jandarmilor nici ale protestatarilor vine de la Asociația Vira:

Problema este că nu ajunge. Vira documentează cum jandarmii reacționează la un atac arestând pe teren privat participanți direcți și indirecți la acel atac. Indiferent de libertarianismul nou descoperit al stângii, proprietatea privată nu este un sanctuar în care să te retragi după ce ai încălcat legea pe domeniul public. Mai mult, libertatea forțelor de ordine este întotdeauna mai mare atunci când pot argumenta că încearcă să prevină un atac.

Dacă Jandarmeria a procedat întrutotul legal sau nu este deja o problemă care necesită cunoștințe juridice. Din nefericire nimeni (din câte știu eu) nu are o dovadă care să documenteze cealaltă problemă, anume blocarea localității. Problemă mai mare (aș zice) și mai întinsă în timp și spațiu.

Repet, fiecare individ și site documentează ce vrea. Dar nu tot ce este permis este și util cauzei pe care indivizii și siturile și-au asumat-o. În cuvintele lui Slavoj Žižek, care, brusc, mi se par deosebit de subtile:

The structure of the joke is that this so-called progressive intellectual, în order to advance his narcisistic point („Oh, I dusted the balls”) totally ignores the suffering there (sursa).

Andrei Tiut