Dispariţia sistemelor comuniste de inspiraţie marxist-leninistă, sau a socialismului real, în Europa de Est, reformarea parţială din interior a acestui tip de sistem în China şi în alte state asiatice, cu excepţia Coreei de Nord, şi reculul înregistrat de partidele comuniste în Europa de Vest şi de mişcările revoluţionare comuniste în Africa sau America Latină ar trebui să facă posibilă în momentul de faţă o evaluare riguroasă,  obiectivă şi cât ma completă a acestui fenomen politic care a dominat a doua jumătate a secolului XX. Cunoaşterea ideologiei, istoriei şi funcţionării propriu-zise a sistemelor comuniste s-a îmbogăţit enorm în ultimele două decenii datorită apariţiei a numeroase studii, acoperind toate ramurile ştiinţelor sociale, care au beneficiat de accesul la surse primare de informaţie în ţările în care comunismul s-a prăbuşit în 1989. Cu toate acestea, analiza semnificaţiei globale a fenomenului comunist, din perspectiva evoluţiei culturii şi civilizaţiei europene, a rămas un capitol deficitar de cercetare şi este departe de a face obiectul unui consens.

Comunismul a fost o ideologie politică radicală, ale cărei origini intelectuale derivă în mod direct din tradiţia filozofică, culturală şi politică europeană[1]. Deşi în forma sa cea mai pură comunismul a fost pus în practică preponderent la periferia sau în afara Europei, el a câştigat milioane de adepţi devotaţi în întrega lume şi a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru o varietate de ideologii socialiste mai moderate,  care continuă să joace un rol important pe scena politică internaţională, chiar şi atunci când afinităţile explicite au fost dezavuate sau a existat o ruptură clară la nivel de mijloace şi strategie politică. Caracteristica capitală a comunismului a reprezentat-o formularea unui nou model de societate, unul considerat superior tuturor celor de până atunci din punct de vedere moral şi edificat în mod deliberat pe baza unei anumite idei despre ştiinţă, care ar fi trebui să încununeze în mod ineluctabil istoria umanităţii, dar care – în pofida opiniei contrare a unor increduli[2] – a eşuat în a se ridica la înălţimea idealurilor seducătoare profesate.

Aceste fapte sunt astăzi recunoscute de marea majoritate a studenţilor comunismului, de o bună parte a intelectualilor şi chiar de un segment important al opiniei publice. Dar, aşa cum se întâmplă frecvent în ştiinţele sociale, consensul asupra faptelor nu a dus şi la un consens asupra  judecăţile de valoare privind semnificaţia fenomenului comunist în istoria culturii europene. Cauzele acestei situaţii ţin în primul rând de complexitatea fenomenului şi de multitudinea perspectivelor din care acesta poate fi analizat şi în al doilea rând de criteriile axiologice şi de presupoziţiile ideologice, tacite sau explicite, ale celor care s-au angajat la evaluarea semnificaţiei globale a episodului comunist.

Răspunurile oferite până în prezent la întrebarea „ce reprezintă comunismul în istoria culturală europeană?” pot fi grupate în trei mari categorii interpretative. Conform celei mai răspândite interpretări, comunismul a reprezentat un proiect de modernitate eşuată. Din această perspectivă, fenomenul comunist nu a fost o deviaţie de la procesul de modernizare, în sensul său weberian de raţionalizare a organizării sociale, şi de democratizare a politicii, demarat în forţă în Europa occidentală odată cu Iluminismul şi Revoluţia Industrială, ci o tentativă originală de continuare şi aprofundare a acestuia. Căderea versiunii comuniste de modernitate, pe de altă parte, ar putea indica – în opinia lui Johann P. Arnason, unul dintre cei mai notabili adepţi ai acestei perspective (Eisenstadt 2002: 61-90) – chiar o criză generală mai profundă a modernităţii însăşi. Cea de-a doua interpretare consideră, în schimb, comunismul o religie seculară, tributară doctrinelor gnostice, milenariste şi apocaliptice medievale care au fost recuperate în epoca modernă de metafizica europeană şi în cele din urmă au fost reformulate într-un limbaj scientist şi integrate în sisteme ideologice cu pretenţii explicative exhaustive.

Versiunea canonică a acestei interpretări a fost formulată de Eric Voegelin (Voeglin 2002: 243-314), autorul care a impus noţiunea de religii politice în filozofia politică a secolului XX. În sfârşit, ultima şi cea mai puţin cunoscută interpretare consideră comunismul (ca şi versiunea nazistă sau fascistă de socialism integral, de altfel) o reacţiune împotriva modernităţii. Din această perspectivă, comunismul este caracterizat printr-un fond ideatic anti-modern transpus într-o formă modernizatoare care a dorit să abolească caracterul dinamic şi deschis al lumii moderne – o lume ordonată de instituţia domniei legii şi a economiei de piaţă – cu scopul de a instaura în schimb un sistem închis, ireconciliabil cu condiţiile de dezvoltare socială şi economică din epoca contemporană. Această interpretare se regăseşte parţial în principala lucrare de filozofie politică a lui Karl Popper, Societatea deschisă şi duşmanii săi, dar mai ales în ultima lucrare a lui Friedrich A. Hayek, Infatuarea fatală, unde legătura inextricabilă dintre individualism, justiţie procedurală şi economie liberă de piaţă îşi găseşte cea mai coerentă expresie.

Dintr-o perspectivă ştiinţifică, cele trei mari categorii de interpretare a semnificaţiei fenomenului comunist în istoria culturii şi civilizaţiei europene sunt mai degrabă rivale decât complementare. Deşi unele interpretări, cum ar fi teza modernităţii eşuate sau cea a religiei seculare, par mai strâns legate de instrumentele şi constrângerile metodologice ale unei anumite discipline, cum ar fi sociologia sau filozofia politică, în realitate ele traversează în prezent graniţele disciplinare ale ştiinţelor sociale. În consecinţă, caracterul rival al categoriilor de interpretare a fenomenului comunist pare să se bazeze mai degrabă pe presupoziţiile ideologice de la baza acestora.

Comunismul înţeles ca o modernitate eşuată, adică un sistem bun în intenţiile sale dar greşit aplicat, reprezintă o interpretare ce convine ideologiei social-democrate. Ea o absolvă de repercusiunile negative rezultate din comunitatea de valori şi idealuri şi în acelaşi timp o validează ca singurul purtător respectabil al programului socialist după 1989. În schimb, ideea că sistemul comunist a reprezentat o religie seculară concordă cu ideologia conservatoare. Ea oferă conservatorilor deopotrivă o ilustrare a consecinţelor nefaste rezultate ca urmare a procesului de secularizare, cât şi un argument pentru reclamarea unei restaurări a religiousului în spaţiul politic. În sfârşit, teza că fenomenul comunist reprezintă o reacţiune împotriva valorilor modernităţii readuce în actualitate liberalismul şi îi reabilitează rolul său central în edificarea civilizaţiei moderne.

Bogdan C. Enache