2001–2011: Deceniul războiului non-stop Răspunde

Complexul World Trade Center, New York, 26 august 2000

Octavian Manea a trecut în revistă pentru Revista 22 cei 10 ani scurși de la atacurile de la 11 septembrie 2001.

A devenit aproape un truism să spunem că atacurile de la 11 septembrie 2001 au schimbat lumea. Prăbuşirea gemenilor (emblema prin excelenţă a prosperităţii americane), Pentagonul fumegând – imagini de neînchipuit pentru un Occident îmbătat de mitul propriei invincibilităţi – au generat atunci un tsunami cognitiv. Un lucru este însă cert: 10 ani mai târziu, Occidentul nu mai este acelaşi. Este pur şi simplu de nerecunoscut. Atunci era pe plus. Acum, „împăratul“ este gol şi împotmolit în datorii. Retroactiv, 11 septembrie ar putea rămâne în istorie drept începutul momentului spenglerian al Occidentului: declanşarea declinului.

Este cu neputinţă să uităm atmosfera acelor zile. O Americă aflată sub asediu pentru prima dată după atacul nipon asupra portului Pearl Harbor. O nouă ameninţare existenţială apăruse la orizont: Imperiul Sovietic era înlocuit cu Islamul radical. În deceniul de după sfârşitul Războiului Rece, păruse că istoria intrase în vacanţă. Acum a erupt cu forţa unui vulcan pe străzile Washingtonului şi New Yorkului. Întreaga atmosferă amintea parcă de block buster-ul Independence Day. Deşi victima unui atac devastator, America găsea întotdeauna forţa să renască din propria cenuşă, să conducă forţele binelui împotriva răului. La sfârşitul bătăliei, America rămânea în picioare. Mereu triumfătoare. De neînvins. Şi totuşi, la capătul unui deceniu de campanii militare, este mai slabă şi mai sleită ca oricând. Deşi Al Qaeda dă semne de moarte clinică, se ridică întrebarea: a meritat efortul?

Logica preventivă

Este uimitor cât de repede s-a decretat, după 11 septembrie, „moartea“ vechilor paradigme de apărare care, până atunci, asiguraseră securitatea Vestului. Pentru establishment, atacul instrumentalizat de un actor nonstatal era un game-changer. Tradiţionala politică a descurajării, atât de eficientă în vremea Războiului Rece, trebuia imediat înlocuită de politici preventive şi preemptive. S-a vorbit mult de autoapărarea anticipativă, să loveşti înainte să fi lovit. Era mantra zilei. Noua filosofie. Donald Rumsfeld, Dick Cheney şi însuşi George W. Bush erau cei mai importanţi avocaţi ai ei. Se pornea de la premisa că terorismul motivat de perspectiva martiriului, în absenţa unei adrese exacte şi la adăpostul unui sanctuar anonim, era imposibil de descurajat. Dimpotrivă, statele sunt prin esenţa lor descurajabile. Domiciliul se cunoaşte cu exactitate; au active vulnerabile uşor de identificat. Cert este că leadershipul lor este sensibil la manipularea balanţei costuri-beneficii. Însă, în lumea post 11 septembrie, era nevoie de altceva. Postura reactivă nu mai era suficientă. Trebuia să loveşti primul, chiar înainte ca ameninţarea să se fi materializat. O logică de altfel codificată în celebra „doctrină Bush“, completată ulterior de obsesia căutării unei iluzii – „pacea democratică“.

Revenirea vechilor paradigme

Şi totuşi, nu putem ignora ironia istoriei deceniului post 9/11. Început sub impulsul proclamării unor noi logici de securitate – doctrina Bush, revoluţia tehnologică presupusă a altera însăşi natura războiului –, sfârşitul deceniului, inclusiv campania care a condus la moartea lui Bin Laden stă sub semnul unor reţete desprinse direct din negura Războiului Rece. Să ne gândim, pentru un minut, la campaniile din Afganistan sau Irak. Ambele au ceva în comun: după ce încercările de a împământeni democraţia s-au dovedit nişte vise de copii, pentru a lăsa totuşi un minim de stabilitate în urma sa, America a fost nevoită să reînveţe principiile simple ale contrainsurgenţei, altfel o metodologie cuprinzătoare de a contracara, pe mai multe fronturi, tehnica maoistă de cucerire a unei societăţi din interior. Însă doctrina care a reinventat campaniile din Irak şi Afganistan rămâne „esenţialmente maoistă“ (crede profesorul John Mackinlay). Este o reţetă cuprinzătoare pentru a înfrânge o insurgenţă nu doar prin decimarea combatanţilor, ci prin construcţia anticorpilor care vor asigura sustenabilitatea organismului după retragerea SUA – antrenarea forţelor de securitate ale statului gazdă, rodarea mecanismelor de furnizare a serviciilor esenţiale către populaţie.

 Şi totuşi cum definim exitul? „Intenţia este să construieşti un stat capabil să răspundă nevoilor populaţiei şi să îi câştige susţinerea”, ne-a declarat colonelul  John Nagl, unul dintre arhitecţii intelectuali ai Manualului American de Contrainsurgenţă. “În majoritatea cazurilor este un mediu stabil în care forţele de securitate ale statului gazdă pot gestiona singure nivelul rezidual de violenţă şi un guvern capabil să asigure servicii esenţiale populaţiei sale. S-ar putea să nu atingem această ultimă fază. Putem începe să ne retragem, aşa cum am făcut în Irak, chiar înainte. Nu trebuie să menţinem un număr semnificativ de forţe militare pentru a ajuta guvernul să atingă acele obiective.Însă trebuie să rămânem până când situaţia devine suficient de sigură şi stabilă încât forţele locale îşi pot asuma singure efortul contrainsurgenţei”, ne-a declarat generalul Jack Keane.

Noua descurajare

Tot sub semnul Războiului Rece stă şi campania împotriva Al Qaeda. Este un episod pe larg povestit într-o carte recentă semnată de Eric Schmitt şi Thom Shanker. Din 2001 până în 2005, eforturile au fost concentrate preponderent pe vânătoarea creierelor organizaţiei, fără însă a pune la punct o strategie multidimensională atât de necesară în contracararea influenţei Al Qaeda în lumea musulmană. Paradoxal, soluţia şi de fapt întreaga arhitectură instituţională mobilizată după 2005, al cărei succes este raidul de la Abbottabad din 2011, a venit tot din partea „băieţilor“ familiarizaţi cu lumea underground a descurajării nucleare din timpul Războiului Rece. „În cele din urmă, teroriştii sunt fiinţe umane, au variate structuri motivaţionale şi chiar pun preţ pe anumite lucruri“, spune Barry Pavel. Întrebarea era cum să descurajezi Al Qaeda să mai atace teritoriul Statelor Unite şi al aliaţilor săi? „Teroriştii pot fi descurajaţi. Şi ei valorizează anumite lucruri – pe care le putem ameninţa – influenţându-le, în cele din urmă, deciziile“, crede Matthew Kroenig. Succesul operaţional, gloria personală, reputaţia, onoarea, susţinerea în rândul populaţiei musulmane, bunăstarea materială a propriilor familii, coeziunea şi funcţionalitatea reţelei, iată conturul „teritoriului“, deopotrivă tangibil şi simbolic, atât de drag teroriştilor.

Pentru a avea succes, SUA trebuia să intre într-o competiţie dură în toate aceste „teritorii“, obiectivul de fond fiind privarea Al Qaeda de beneficiile aşteptate. Ţinta întregului demers era alterarea calculului cost-beneficiu al reţelei: „Dacă reuşeşti să elimini certitudinea succesului, dacă faci preţul să fie mult prea mare, atunci reduci posibilitatea ca adversarul să te mai atace“, spune generalul James Cartwright. O masivă contraofensivă de PR a fost astfel declanşată, nu atât pentru câştigarea „minţilor şi sufletelor“, cât pentru distrugerea legitimităţii Al Qaeda la nivelul imaginarului străzilor arabe. Era un război al ideilor. Era vânată şi speculată imediat orice informaţie anti-Al Qaeda. Spre exemplu, faptul că, statistic, după 11 septembrie au ucis mai mulţi musulmani decât creştini. În acelaşi timp, s-au angajat predicatori moderaţi, s-au dat granturi pentru organizaţii locale care să demonteze tezele ideologiei Al Qaeda şi care să expună, la nivelul maselor, falsitatea proiectului Al Qaeda. Pe de altă parte, teroriştii nu operează în vid. Au nevoie de un întreg sistem de suport şi asistenţă în spatele lor. Iar oamenii care se ocupă de logistica, de finanţele organizaţiei (contabilii şi bancherii) lasă urme. Şi, mai presus de toate, sunt vulnerabili.

Este puţin probabil să fie la fel de dedicaţi ideologic precum teroriştii martiri. Iar, destructurând infrastructura de sprijin, prin mobilizarea unui pachet atractiv de „sticks and carrots“, loveşti direct în abilitatea operaţională a întregului. „Dacă putem descuraja infrastructura de susţinere – recruţi, sponsori, statele care le oferă adapost –, atunci putem obţine un efect împotriva întregii reţele prin constrângerea mijloacelor şi a diverselor unelte pe care le folosesc“, spune Michael Vickers. La sfârșitul zilei, când refaci conexiunile – când vezi exact cum arată structurile reţelei, cine sunt oamenii, care este rolul lor, de unde vin, care este backgroundul, unde s-au întâlnit şi antrenat, cine s-a radicalizat în închisorile din Egipt, cine este căsătorit cu sora cui –, imaginea obţinută este chiar optimistă: „doar 25% sunt terorişti ireconciliabili, nucleul dur, pregătit să moară pentru credinţele lor”.

Însă le este imposbil să funcţioneze fără restul organizaţiei. Iată reţeta succesului: îţi concentrezi eforturile pe descurajarea a 75% din organizaţie, iar efectul obţinut este paralizarea întregii reţele. De restul, adică de vânătoarea propriu-zisă a fanaticilor ascunşi în Pakistanul tribal, se ocupă sistematic, pas cu pas, cu eficienţă industrială, dronele: în primul an al administraţiei sale, Obama a autorizat 53 de atacuri cu drone (un număr mai mare decât toate atacurile întâmplate în ambele mandate Bush). În 2010, numărul lor a ajuns la 118. A durat aproape 10 ani (şi foarte mulţi bani) pentru ca Statele Unite să pună la punct „reţeaua“ capabilă să intre în competiţie şi să învingă cealaltă reţea. Cum ar spune Stanley McChrystal – „It takes a network to defeat a network“. Dar rezultatele se văd. Raidul de la Abbottabad.

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s