Despre mulţime, revoluţie şi falimentul gândirii critice 2

Constantin Daniel Rosenthal – România revoluţionară (colecţiile Muzeului Naţional de Artă a României, Bucureşti)

Colegul meu Andrei, transformat în ultimele zile într-un util reporter al manifestaţiilor care se desfăşoară în Piaţa Universităţii din Bucureşti, lansează mai jos un scurt manifest reprodus aproape cuvânt cu cuvânt din discursurile recente ale liderului PNL Crin Antonescu, care demonstrează în mod elocvent, în opinia mea, cât de repede este coruptă gândirea critică în mijlocul mulţimii.

În orice democraţie liberală, indivizii au dreptul la liberă exprimare şi asociere, două libertăţi fundamentale care pot lua uneori forma protestului de stradă, cu condiţia universal valabilă ca acesta să nu aducă atingere drepturilor individuale şi libertăţii celorlalţi (i.e. să nu implice violenţă la adresa celorlalţi sau distrugerea proprietăţii acestora).  

A protesta în stradă constituie o formă de participare politică neconvenţională la care se poate recurge în mod justificat în momentul în care un anume individ sau grup de indivizi consideră că vocea sa nu este suficient de bine articulată prin intermediul canalelor convenţionale de participare politică (vot, candidaturi la funcţii publice, petiţii, audienţe sau consultări pe lângă aleşi şi instituţiile reprezentative). Cu toate acestea, suveranitatea directă şi concretă a poporului – în absenţa unor situaţii cu totul şi cu totul excepţionale şi generatoare de instabilitate socială, cum ar fi disoluţia comunităţii politice şi reconstituirea ei pe cale revoluţionară, nu este decât o ficţiune juridică într-o democraţie liberală.  

Din acest motiv, protestul de stradă sau alte forme neconvenţionale de participare politică care au loc într-un astfel de regim politic nu se substituie formelor convenţionale de participare politică, aşa cum se întâmplă într-un regim totalitar în care individul este deposedat de drepturi fundamentale, ci sunt subordonate sau cel mult complementare acestora, conferind indivizilor şi grupurilor care compun societatea civilă încă o pârghie suplimentară de control al reprezentanţilor aleşi.

Ideea că mulţimea străzii poate cumva încălca principiile constituţionale fundamentale şi normele obişnuite de drept în virtutea „puterii” numărului sau prezenţei, aşa cum crede Andrei în manifestul său euforic, este cu totul străină de litera şi spiritul democraţiei liberale şi relevă de cea mai retrogradă formă de tiranie. Nici nu contează dacă această putere fizică este exercitată de o majoritate (lucru deloc evident în momentul de faţă, dat fiind că numărul total al manifestanţilor din toată ţara s-a ridicat la puţin peste 8.000 de persoane) sau de o minoritate – într-o democraţie liberală puterea nu face niciodată dreptul, ci dreptul constrânge şi limitează puterea, indiferent de sursele sale.

În sfârşit, ideea că manifestaţiile din prezent reprezintă începutul unei „noi revoluţii”, care se dispensează de respectarea dreptului normal dintr-o democraţie liberală în numele unui drept revoluţionar mai înalt, aşa cum credeau, în diverse condiţii istorice, revoluţionarii francezi din 1789, paşoptiştii români din secolul XIX sau comuniştii de pretutindeni din secolul XX, idee aparent îmbrăţişantă de Andrei şi de alţi susţinători ai manifestaţiilor care uzează în mod ignorant sau oportunist de simbolistica evenimentelor care au avut loc în 1990 în Piaţa Universităţii, este într-atât de ridicolă încât nici nu mai merită să remarci că marota declanşării alegerilor anticipate, obiectivul “revoluţionar” al acestei “revoluţii”, este aproape imposibil de aplicat, conform procedurilor constituţionale, şi aproape inutil cu doar circa zece luni înainte de termenul convenţional al alegeriilor.

Există, într-adevăr, o nemulţumire crescândă la adresa actualului guvern şi a actualului preşedinte, care are la bază o serie întreagă de motive, unele mai întemeiate decât altele. Cetăţenii au dreptul să îşi exprime public această nemulţumire şi să caute căi de a o introduce în mod operativ pe agenda politică. Dar a crede că rezolvarea doleanţelor lor se poate face prin înlocuirea instituţiilor reprezentative ale democraţiei liberale cu “democraţia mulţimii din stradă”, aşa cum crede Andrei sau aşa cum vor să îi covingă în mod oportunist liderii opoziţiei bicefale (cărora, fie spus, le-a revenit în primul rând responsabilitatea de a reprezenta în mod credibil aceste nemulţumiri prin identificarea unor soluţii alternative eficace!),  este o eroare, şi încă una dintre cele mai nefaste.

Nu în fiecare zi se naşte o revoluţie şi nu orice fel de revoluţie este de dorit!

Bogdan C. Enache

Anunțuri

2 comments

  1. Comentariul tău este echilibrat – ceea ce, în spaţiul virtual românesc şi în România acum în genere, este neobişnuit. O să încerc să urmez exemplul:

    Atât tu cât şi Andrei aveţi dreptate. Tu ai dreptate pe fond. Andrei are dreptate, întrucât răspunde unei coaliţii guvernamentale/preşedinte care a comunicat prost, foarte prost şi apoi incredibil de prost, ameninţând puternic propria lor legitimitate – ceea ce într-o democraţie este ingredientul fundamental.

  2. Pingback: despre protestele din București | Camil Stoenescu's blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s