Octavian Manea explică mizele aspirațiilor europene a stateleor ex-sovietice

„De ce eșuează națiunile? De ce America Latină este atât de diferită de America de Nord?“ Pentru a răspunde la aceste între­bări, James Robinson, profesor de economie la Harvard, sugerează o comparație între cum și-au construit puterea fi­nan­ciară doi dintre cei mai bogați oameni din lume: Bill Gates (SUA) și Carlos Slim (Mexic). Ambițioși, talentați, deștepți, amândoi sunt în esență firi antreprenoriale, dar rețeta de făcut bani a fiecăruia este com­plet diferită. În cele din urmă, diferența majoră este una de cultură instituțională.

În Statele Unite, instituțiile (înțelese într-un sens larg ca norme, re­guli, sisteme de stimuli și oportunități) recompensează productivitatea, capacitatea de a inova. Dimpotrivă, în Mexic, stimulii instituționali recompensează monopolul, oligarhia, pe „băieții deștepți“ care cunosc cum funcționează sistemul, știu cine are influență și mai ales pe cine trebuie să mituiești ca să reușești. Vorbim de atitudini profund înrădăcinate în modul în care cele două societăți au funcționat în is­torie. Una este bazată pe „instituții inclusiviste“, participative, care încurajează ideile, talentul, aptitudinile, tehnocrația, energia productivă să ajungă la vârf. De cealaltă parte sunt societățile care au „instituții fundamental extractive“, gândite să plaseze oportunitățile exclusiv în mâna unor tehnocrați ai puterii și a clientelelor lor. „Slim și-a făcut banii în economia mexicană în mare parte mulțumită conexiunilor sale politice. Iar când s-a aventurat în Statele Unite a eșuat“, spune profesorul James Robinson.

Tensiunea dintre cele două tipuri de culturi ins­ti­tu­țio­nale reflectă în esență con­trastul și ciocnirea dintre două civilizații politice. În aceasta constă și sim­bo­lis­tica summit-ului de la Vilnius, din 28 noiembrie. Pentru Ucraina, Azer­baid­jan, Armenia, Georgia, Mol­dova, miza Parteneriatului Estic este una civilizațională. Este o alegere între două modele de societate: una inclusivistă, alta extractivă; între acquis-ul Bruxellesului și legea Mos­covei. O sugerează chiar unul dintre arhitecții întregului demers, ministrul de Ex­terne al Suediei, Carl Bildt:

Statele partenere trebuie să conștientizeze că UE nu este doar un bloc comercial sau un club pentru politica mare. Este o opțiune civilizațională – în favoarea politicii com­petitive, a alegerilor democratice, a statului de drept, a protecției minorităților și a unei societăți civile dinamice și une­ori nerușinate.

Între timp, regimul putinist reacționează prin arsenalul consacrat (presiuni ener­ge­tice, războaie comerciale), de parcă s-ar afla sub asediu. Și, într-o anumită măsură, chiar este. Popularitatea rețetei Putin este tot mai contestată în tradiționala „străinătate apropiată“. Ceea ce observa George Kennan (arhitectul doctrinei de containment) în 1947 este la fel de actual și astăzi:

Amenințarea cu care se confruntă societatea sovietică în raport cu lumea din afară rezidă nu în realitățile antagonismului extern, ci în necesitatea de a explica menținerea autorității dictatoriale acasă.

Se continuă într-o variantă „soft“ extinderea comunității euroatlantice, o secvență întreruptă în august 2008. Parteneriatul Estic semnalează în egală măsură și un proiect geopolitic similar celui anunțat de Condoleezza Rice în 2005, de „diplomație transformativă“. Reperele sunt aceleași: o balanță eurasiatică în favoarea statelor ce reflectă instituțiile „bunei guvernări“. Uniunea Europeană este, în cele din urmă, un „imperiu“ normativ. „Aș spune că UE este asemeni Imperiului Roman. (…) Pentru unii, în Vest, frontiera men­tală a Europei se oprește la capătul dru­murilor romane antice. (…) Pentru mine, Europa se întinde până acolo unde se apli­că legile europene“, spunea Radosław Sikorski în raportul anual prezentat Seimului despre obiectivele de politică ex­ter­nă ale guvernului. Mai mult, în discur­surile sale, Sikorski vorbește de nece­si­tatea de a răspândi, în vecinătatea estică, „buna guvernare“ europeană. Teaser-ul îl reprezintă chiar transformarea poloneză. În 25 de ani, Polonia a ajuns între pri­mele 20 de economii ale lumii. Legătura de cauzalitate este explicită. „Buna guvernare este crucială pentru a crea pe ter­men lung o prosperitate pentru toți cetățenii, nu doar pentru cei câțiva înfometați de putere“, spunea Sikorski în mai 2013.

Cum se va termina totul? Oare Vilnius o să fie un nou București, când promisiunile făcute Georgiei și Ucrainei nu au putut fi onorate? Pentru Moscova, situația este la fel de fierbinte.

Octavian Manea