El Dorado afgan? 1

Trupe americane patrulând în Afganistan, muntii Hindu Kush

O ştire pozitivă într-un ocean de ştiri negative

Pe 13 iunie 2010 New York Times publica un articol, fundamentat pe un studiu al US Geological Survey, în care se afirma că bogaţiile subsolului din Afganistan au o valoare estimată la 1 trilion de Dolari (1000 de miliarde de Dolari). Ştirea a fost preluată şi de alte instituţii de presă internaţionale – Reuters, LA Times, ABC şi Times – care menţionau entuziasmul autorităţilor de la Kabul, încântate de posibilitatea dezvoltării pe termen lung a uneia dintre cele mai sărace economii de pe glob. Astfel subsolul afgan conţine zăcăminte de: fier, cupru, cobalt, aur, argint, aluminiu, grafit, lapis lazuli, stronţiu, caolin, potasiu, zinc, plumb, sulf, mercur şi magneziu. Uriaşele resurse naturale ar permite Afganistanului să nu mai depindă de ajutorul militar occidental în confruntarea cu talibanii şi cu rămăşiţele Al Qaida de pe terioriul său

Această ştire bombă a venit într-o perioadă destul de dificilă pentru politica SUA în această ţară, congresul american fiind îngrijorat de ritmul lent al politicilor implementate de administraţia Obama. Mai mult în acea perioadă au fost publicate informaţii cum că preşedintele Afganistanului Hamid Karzai nu mai are încredere în capacitatea SUA de a-şi atinge obiectivele asumate, iar în ultima loya jirga dezbaterile au vizat integrarea talibanilor în procesul politic. Concomitent au apărut informaţii despre sprijinul acordat de către serviciul de informaţii al armatei pakistaneze talibanilor din Afganistan pentru a lansa atacuri împotriva forţelor afgane şi internaţionale. Pentru a completa tabloul negativ al situaţiei din Afganistan, generalul Stanley McCrystal, pe atunci încă comandant al forţelor americane şi al ISAF, recunoştea că ofensiva aliată din provincia Kandahar avansează greu, iar situaţia politică este complicată de autorităţile afgane, care sunt mai interesate în a deturna fondurile alocate pentru dezvoltare şi a obţine mite de la contractorii internaţionali şi populaţie, decât în a guverna eficient.

Având în vedere faptele menţionate mai sus este pe deplin justificată suspiciunea lui Blake Hounshell că ştirea în sine nu este decât un exerciţiu de relaţii publice şi un mod de a deturna atenţia de la situaţia reală din Afganistan. Dacă luăm în considerare următoarele fapte, ipoteza lui Blake Hounshell pare a fi pe deplin confirmată: rapoartele privind bogăţiile subsolului afgan datează încă din 2007, şi aici vorbim doar de cele mai recente estimări. De fapt informaţiile prezentate în New York Times erau incomplete, impactul mediatic al acestei ştiri fortând Pentagonul şi USGS să vină cu precizări.  Astfel s-a aflat că valoare estimată în momentul de faţă a resurselor este incorectă, iar rapoartele din 2007 nu includ rezervele de litiu, gaze naturale şi petrol. Dacă şi aceste resurse sunt luate în calcul atunci valoarea estimată a bogăţiilor sub-solului afgan se cifrează la peste 3 trilioane de Dolari (adică 3000 de miliarde).

Trecând într-un registru mai puţin conspirativ, ştirea din din New York Times poate fi corelată cu strategia anti-insurgenţă a Statelor Unite. După cum au constatat şi strategii americani, Afganistanul nu este o ţără suverană din punct de vedere economic: din PIB-ul de aproximativ 1 miliard de Dolari al Afganistanului se estimează că 60% este format numai din donaţii internaţionale, acest stat nu dispune de o bază economică viabilă, activitatea economică se rezumă la schimburi interne sau internaţionale şi interconectivitatea economică internă este foarte scăzută (activităţile economice interne au loc în interiorul puţinelor centre urbane sau în interiorul comunităţilor etnice, nu există se pare schimburi intre urban şi rural). Pentru dezvoltarea unui stat afgan suveran şi a unei identităţi afgane este nevoie de dezvoltare industrială şi de o interdependenţă economică sporită între comunităţile etnice şi între provinciile ţării.

Problema resurselor subsolului afgan nu este de dată recentă, însă. Istoricul militar Thomas E. Ricks îl citează pe blogul său pe John Stuart Blackton, un expert în problemele Afganistanului. Acesta din urmă afirmă că situaţia resurselor naturale ale Afganistanului era cunoscută încă din anii 70 – SUA, URSS, Banca Mondială, precum şi alţi actori internaţionali erau interesaţi de zăcămintele minerale şi de hidrocarburile din subsolul afgan. În ciuda existenţei acestor bogăţii naturale, exploatarea acestora era complicată de lipsa accesului direct la un port maritim şi de lipsa infrastructurii care să lege Afganistanul de un port maritim. Statele Unite şi Iranul, în acea perioadă aliaţi, au explorat posibilitatea construirii unei căi ferate, care să se fie conectată la sistemul de căi ferate iranian şi care să fie utilizată pentru transportul minereurilor spre porturile iraniene. Simultan URSS plănuia construcţia unui coridor de cale ferată în nordul Afganistanului, în acelaşi scop. O bibliografie privind studiile geologice efectuate în Afganistan în anii 60-70 este disponibilă aici.

Mituri imperiale

Profesorul Stephen M. Walt a notat şi el timing-ul ciudat al articolului privind bogăţiile subsolului afgan, explicând însă acest lucru cu un argument academic, mai puţin conspiraţionist.  Walt explică publicarea articolului respectiv prin intermediul „mitului El Dorado”, examinat alături de alte mituri expansioniste în cartea lui Jack Snyder Myths of Empire: Domestic Politics and International Ambition, mit ce explică expansiunea sau intervenţiile militare în regiuni periferice şi uşor de cucerit pentru acumularea de resurse materiale şi umane sau pentru a preveni căderea acestora în mâinile inamicului (Snyder 1991: 3). Astfel cucerirea şi expansiunea aduc resurse care cumulate conduc la sporirea puterii statului agresor. Corolarul ideii beneficiilor cumulate ale cuceririi şi a expansiunii teritoriale la periferia imperială este că pierderea accesului la aceste resurse este şi ea cumulativă, astfel pierderi mici cumulate la periferie pot conduce la slăbirea bazei de putere a centrului imperial.  În postarea sa pe tema resurselor minerale ale Afganistan Walt subliniază ca o abordare strategică pe baza mitului El Dorado în momentul de faţă este anacronică – accesul la resursele de natură economică se face cu ajutorul pieţelor, nu cu ajutorul armelor.

Lăsând la o parte mitul El Dorado, există totuşi o anumită logică strategică în publicarea sau mai curând popularizarea studiului efectuat de USGS. În prezent cei care exploatează resursele naturale Afganistanului sunt chinezii care au obţinut concesionarea unui zăcământ important de cupru şi deţin cea mai mare exploate minieră din ţară. Ar fi un deznodământ dezamăgitor pentru SUA dacă stabilizarea Afganistanului ar conduce la transformarea sa într-unul din sateliţii economici ai Beijingului. Eventualele investiţii americane în sectorul minier din Afganistan ar putea ajuta la stabilizarea acestei ţări, putând contribui la creeare unei baze economice.

Ecouri mioritice

În România ştirea privind resursele minerale ale Afganistanului a fost preluată relativ rapid de către media românească avidă de senzaţional, dar mi-a atras atenţie o singură analiză, publicată de către Magor Csibi. Dânsul argumentează că în spatele intervenţiei din Afganistan se ascunde de fapt dorinţa Statelor Unite de a pune mână pe rezervele minerale ale acestei ţări.

Explicaţiile de factură economică a cauzelor războaielor sau a intervenţiilor militare sunt extrem de populare şi sunt prezente mai ales în media, din cauza simplităţii explicării cauzalităţii unui conflict. Cauzele conflictelor militare însă sunt complexe, iar explicaţiile de tip economic tind să ignore alte cauze, ale războaielor, mult mai importante. Accesul sau competiţia pentru resurse poate juca un rol în declanşarea unui conflict, dar războaiele numai din raţiuni economice sunt rare: războiul Chaco este singurul exemplu din epoca modernă sau Primul război al opiului (cu toate că în acest ultim caz  se poate argumenta cu succes că reafirmarea suveranităţii Chinei în faţă colonialismului britanic a fost cauza principală) sunt singurele exemple mai la îndemână în momentul de faţă. Concentrarea pe o singură cauză în explicarea unui fenomen atât de complex cum este războiul se cheamă reducţionism şi nu poate conduce la o explicare coerentă a cauzelor unui conflict militar.

Am spus că resursele pot juca un rol determinant în declanşarea conflictelor militare – acest lucru este adevărat în cazul a ceea se cheamă resurse cumulative. O resursă cumulativă este o resursă care îi permite posesorului ei să protejeze sau să posede o altă resursă (Van Evera 1999: 105).  Cumulativitatea unei resurse variază în timp, în funcţie de nivelul tehnologic şi de doctrina militară (Van Evera 1999: 107). Resursele politice cum sunt averea sau bogăţia, voturile, educaţia, forţa militare şi dreptul de a legifera pot fi de natură cumulativă, iar distribuţia inechitabilă a acestor resurse poate fi la rândul ei cumulativă, cauzând conflicte pentru controlul acestora (Van Evera 1999: 106-107). Sistemul internaţional este un mediu competitiv, iar în momentul în care resursele devin sau sunt considerate a fi cumulative creşte şi probabilitatea ca statele să recurgă la forţă pentru a le păstra sau a avea acces la ele (Van Evera 1999: 108).

Resursele cumulative la nivelul sistemului internaţional sunt considerate a fi capacitatea industrială, resursele naturale, bazele militare, adâncimea strategică, forţele militare şi credibilitatea ameninţărilor. Flexibilitatea  economiilor moderne şi capacitatea statelor de a redirecţiona fluxurile economice  a redus întrucâtva gradul de cumulativitate al resurselor naturale şi în consecinţa şi probabilitatea de conflict (Van Evera 1999: 115). În privinţa Afganistanului cauza conflictului din prezent a fost constituită de găzduirea de către talibani a Al Qaida şi a lui Osama bin Laden, iar în prezent SUA vizează interzicerea utilizării acestei ţări ca bază de operaţiuni pentru terorişti.

În loc de concluzii

Este dificil de stabilit cu exactitate dacă ştirea din New York Times a fost un exerciţiu de PR din partea Pentagonului într-o perioadă dificilă sau pur şi simplu a fost un articol inexact al unui jurnalist lipsit de inspiraţie. În orice caz, pentru un moment a abătut atenţia de la evoluţiile negative din Afganistan şi a atras atenţia publicului asupra unei laturi pozitive a acestei ţări.

În absenţa stabilităţii politice şi a securităţii resursele subsolului afgan nu vor putea fi exploatate şi utilizate pentru dezvoltarea a acestei ţări. Cadru juridic nesigur al activităţilor miniere din această ţară şi corupţia autorităţilor de la Kabul şi a potentaţilor locali vor deturna cel mai probabil veniturile din minerit, care vor ajunge astfel în mâinile unui grup restrâns de indivizi. Exploatarea resurselor naturale poate conduce la dezvoltarea unei baze economice solide, Australia fiind unul din cele mai bun exemple în aceste sens, pe de altă parte, condiţiile actuale din Afganistan sugerează că în cel mai bun caz acest stat va repeta experienţa Nigeriei. În prezent, în Afganistan se practică un minerit artizanal, nu unul industrial, deci va dura foarte mult timp până când aceste resurse vor putea fi valorificate (şi aici nu pun la socoteală lipsa cronică a unei infrastructuri moderne sau climatul actual de insecuritate).

Este legată în vreun fel prezenţa americană în Afganistan de aceste uriaşe depozite minerale? Nu. Prezenţa americană în Afganistan este legată de Al Qaida şi de talibani, iar obiectivul strategic al SUA este ca acest stat să nu redevină o platformă de pe care se pot lansa atacuri asupra intereselor americane sau a teritoriului american. Vor exista companii americane dispuse să investească în resursele naturale ale Afganistanului? Probabil, dar vor trebui să intre în competiţie cu companii din statele limitrofe Afganistanului şi cu cele chinezeşti. Va exista o competiţie între state pentru a exploata aceste resurse naturale? Atât timp cât unele state vor considera Afganistanul o zonă de interes strategic pentru politicile lor externe, iar accesul la resursele subsolului afgan drept o resursă cumulativă, va exista o anumită competiţie. Nu cred ca această competiţie va evolua neapărat într-o confruntare militară, dar probabil va fi similară cu Marele Joc din secolele XIX-XX, dintre Rusia şi Marea Britanie pentru controlul Persiei (Iran).

George VIŞAN

Anunțuri

One comment

  1. Pingback: Afganistanul… la intersectia intereselor economice ale marilor puteri « Motanul Incaltat

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s