Statul, piaţa şi criza 3

De curând l-am auzit pe Varujan Pambuccian explicând la TV că actuala criză este de sfârşit de sistem, consfiinţind eşecul statului social. Dimpotrivă, unii dintre cei ce au contribuit la ultimul număr al Dilemei vechi par să spună că inamicii statului social sunt cei ce ar avea de învăţat din criză. La prima vedere aceste interpretări opuse nu fac de cât să ne amintească un lucru ştiut: tindem să interpretăm faptele (orice fapte) într-un mod care să convină teoriilor noastre favorite.

Pe de altă parte, însă acest nivel de confuzie la nivelul discursului public nu poate fi atins fără a simplifica radical dezbaterea. Scopul acestui articol este cumva contrar: voi încerca să argumentez că intervenţia statului în societate se poate face pe mai multe niveluri (minim 4), iar concluziile de la un nivel nu se pot aplica mecanic la celelate.

Cea mai simplu de îndeplinit cerinţă a statului faţă de întreprinzătorul privat este transparenţa: dacă putem citi pe raft compoziţia iaurtului  şi  modul cum sunt tratate găininile ouătoare aceasta se întâmplă datorită unor reglementări la nivel european. Remarc în trecere că această măsură este perfect opusă liberalismului clasic. Cum însă scrierea de etichete este, în esenţă, gratuită iar beneficiile sunt evidente nu prea o să auziţi gânditori de dreapta protestând pe această temă.

La un nivel imediat superior, statul simte nevoia să reglementeze. Fară a ieşi  cu totul din neutralitate, el impune ce poţi şi ce nu poţi să vinzi, câte chingi trebuie să aibă un alpinist utilitar şi cât de subtil are voie să fie un produs financiar. Unele state au ales, de obicei pe domenii bine determinate, să încerce dereglementarea, în speranţa  că auto-organizarea pieţelor va fi mai eficientă decât reglementarea statală. Actuala criză este însă citită de cei mai mulţi economişti tocmai ca un eşec al pieţei, semnficând nevoia de reglementare statală mai puternică. Este însă discutabil în ce măsură libertatea pieţelor financiare a fost un rezultat doar al ideologiei neo-liberale; un rol pare să fi fost jucat şi de capacitatea bancherilor de a inventa instrumente finaciare mai repede decât pot autorităţile să reglementeze.

Imediat ce iese din neutralitate, statul începe să creeze strategii ( de regulă sectoriale). Spre exemplu, în diferite momente, statul român a declarat că susţine: infrastructura, ramurile slab profitabile (ca să menţină locuri de muncă), ramuri foarte profitabile (precum IT-ul, ca să creeze locuri de muncă), educaţia (ca să investim în viitor), exporturile, turismul general (tot un fel de export), agricultura (aşa face şi Uniunea), industria (ca să menţină locuri de muncă), serviciile (ca să modernizeze economia) sau chiar economia în integralitatea ei, prin strategii keynesiene. Sau mişcându-ne  spre exemple mai puţin onorabile: mineritul (ca să asigurăm independenţa energetică), întreprinderile unicat (ca să fim autosuficienţi în caz de război – nu glumesc) şi turismul litoral (prentru că, deşi abia încăpem noi, am dori să mai vină şi alţii).

Abia la nivelul următor apare sfântul Graal al stângii: redistribuţia socială. Pe de o parte stânga argumentează că echitatea socială asigură mai multor cetăţeni şansa de a deveni productivi şi a susţine economia. Pe de altă parte aceeiaşi intelectuali introduc elemente de echitate în măsuarea succesului unor strategii economice, arătând cum cetăţeni ai unor state cu PIB mai mic pot avea o calitate a vieţii mai bună decât cetăţeni ai unor state mai dezvoltate economic (vezi problema sistemului sanitar în America).

*

Există o definiţie a lui George Călinescu pe  care  aş dori să o redau aproximativ în cele ce urmează:  un intelectual este cel care nu încurcă planurile discuţiei.

Da, actuala criză ridică acut problema reglementării pieţelor şi a capacităţii legislative a statului, intr-un mod care trebuie să preocupe atât dreapta cât şi stânga. Dar aceeaşi criză nu spune mai nimic de bine despre capacitatea statului de a găsi soluţii strategice. Vechii copii minune ai stângii economice (Japonia şi Suedia, în caz că aţi uitat) nu par să se fi descurcat peste media ţărior dezvoltate.  Strategiile de stimulare economică din Statele Unite şi Europa nu şi-au dovedit încă viabilitatea. Şi, chiar dacă se va dovedi o bună strategie de criză, keynesianismul nu a fost niciodată folosit cu succes ca politică de recuperare a decalajelor (catching-up).

Vocea deputatului Pambuccian este probabil singulară, dar sunt destui cei ce au început să cânte prohodul capitalismului.  Ori capitalismul, se ştie, este un neruşinat care se încăpăţânează să nu moară de foarte mult timp. De accea nu mi se pare imposbil ca aceştia,  care acuma îl declară falit, să aibă aceeaşi soartă cu ceilaţi, care în anii ’80 explicau de ce URSS este un stat viabil.

Andrei Tiut

Anunțuri

3 comments

  1. Criza bugetară de la noi poate este eşecul statului social, dar nu e valabil pentru criza financiară mondială din 2008 încoace.

    Am citit de curând o carte de Krugman, el arată cum o criză de lichiditate poate să apară şi într-o economie cu fundamente bune. Mai spune şi că sistemul ne-reglementat (para-bancar) a fost cel care a avut cea mare contribuţie la criză. Sistemul ne-reglementat este format de exemplu din băncile de investiţii, care nu sunt chiar „bănci”, adică nu sunt supervizate de o bancă centrală (FED).

    Despre cartea lui Krugman:
    http://mihvoi.blogspot.com/2010/11/paul-krugman-intoarcerea-economiei.html

  2. Pingback: Tweets that mention Statul, piaţa şi criza « -- Topsy.com

  3. @Andrei

    Se pare ca e la moda din nou milenarismul ideologic. Acum nu mai e sfarsitul istoriei, ci e sfarsitul capitalismului, si toata lumea se apuca de citit Keynes si Marx, trecand prin Wallerstein si Noam Chomsky. Varujan Pambuccian e ultima persoana la care ma asteptam sa pice in acest nou val de milenarism intelectual. S-ar putea totusi argumenta ca asistam la o noua transformarea a capitalismului la nivel global, de tipul celeia din anii 80 care a permis prosperitatate din anii 90-2000.

    Doua constatari:
    1. Statul va fi in continuare un punct de referinta, in special in puterile emergente, care manifeta un puternic „developmental nationalism”. Statul national va fi in continuarea principala forma de organizare politica.

    2. E posibil sa se manifeste doua tipuri de capitalism pe termen mediu si lung la nivel global: capitalismul etatist de tip chinez (Beijing Consensus), foarte popular ptr. regimurile care cauta prosperitatea economica, dar care doresc sa mentina acelasi format autoritar; si capitalismul „clasic” sau Washington Consensus cu exemplificarile sale din SUA si UE.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s