De ceva timp (adică de la dezastrul de la Fukushima) am plănuit să prezentăm pe Civitas o contribuție pe tema viitorului energiei nucleare. Printr-o coincidență binevenită am putut vizualiza de curând o dezbatere extrem de relevantă în acest sens pe ted.com.

În rezumat, Stewart Brand (care reprezintă aici poziția pro-nucleară) încearcă să focalizeze discuția asupra reziduurilor produse de diferite de tipuri de energie. Energia nucleară, susține el produce reziduri solide de volume mici, stocabile, pe când combustibilii fosili produc mari volume de deșeuri, deversate direct în atmosferă. Energiile regenerabile, prin comparație nu produc deșeuri în cantități largi dar consumă mari cantități de teren (care necesită uneori chiar defrișări).

În plus, energia nucleară re-folosește într-o măsură semnificativă (nu este clar în discuție cât) focoase nucleare rămase în urma războiului rece.

De asemenea energia nucleară nu înseamnă doar continuarea proiectelor actuale ci și centrale de tip nou, de mici dimensiuni, rezistente la dezastre și atacuri.

În răspunsul său Mark Z. Jacobson argumentează că, deși mai puțin poluantă, energia nucleară rămâne o sursă de poluare (aici dl Jacobson pare să folosească abordarea care include producerea de CO2 pe întreg ciclul de viață, incluzând construcția reactorului și exploatarea minelor de uraniu.)

În plus, trecerea la energie nucleară este un proces de durată. Până la construcția de noi centrale rămâne să folosim sursele actuale de energie, ceea ce aduce un „cost de oportunitate”. (Notă: argumentul mi se pare sofistic deoarece ignoră dezvoltarea tehnologică, creșterea consumului de energie în timp și chiar simpla posibilitate de a eficientiza procesul de aprobare).

În sfârșit există pericolul de a deturna energia către scopuri distructive, fie prin programe de stat fie pe calea unor atacuri teroriste.

Răspunzând la argumentul despre amprenta la sol argumentul vorbitorului este că amprenta energiei eoliene este în fapt minimală, terenul dintre stâlpi rămânând utilizabil pentru agricultură sau alte scopuri neprecizate (iar dacă stâlpii sunt în apă … atunci nu e pământ).

În ceea ce privește sustenabilitatea argumentul este că avem nevoie de 2% din suprafața pământului și 10-20% din puterea vânturilor . Cele două statistici sunt prezentate separat;  nu este deloc clar dacă putem înghesui fie și 10% din forța globală a vânturilor pe 2% din 30% (unde 30% e suprafața uscatului). Problema este cu atât mai stringentă cu cât chiar harta vorbitorului pare să sugereze că cele mai puternice vânturi bat în mijlocul oceanului.

În partea a doua intervin mai mulți vorbitori din sală, dar ideea cea mai pregnantă pare a fi a riscului implicate de activitățile nucleare. Dar cel mai edificator este să urmăriți clipul mai jos.

https://ted.com/talks/view/id/881

(Traducere: Brândușa Gheorghe/ Laszlo Kereszturi)

*

Concluzia mea personală este că aritmetica pro-nucleară este mai puternică decât aceea vânt-soare. Ideea de a colecta 10-20% din energia vântului sau de a umple vaste câmpii cu oglinzi mi se pare SF, cel puțin pentru următorii 10-15 ani. Deja promovarea bio-combustibililor, care își arată roadele în defrișări și prețul alimentelor, iar asta sugerează că incompetența ecologiștilor este la fel de nocivă pentru mediu ca oricare alta.

În plus, există o validare „bugetară” simplă, aceeași pe care o putem folosi la agricultură, inventică, muzică ușoară, etc. Avem două industrii. Una susține că este eficientă, și de aceea cere în general subvenții (bani) – cealaltă susține că este eficientă și de aceea cere în general permise de construcție. Este clar în acest context că doar a doua este rentabilă (deși poate produce externalități negative).

Totuși, rămâne problema riscurilor asociate. Cele de accident sunt favorabile și pe cale de a se îmbunătăți. Accidentul de la Fukushima, despre care am vorbit într-un articol anterior a lăsat în urmă pagube minore (dacă ne raportăm la pagubele generale suferite de Japonia). Asta în condițiile unui cutremur fără precedent, al unor pagube clasificate cu un punctaj de 7/7 pe scara INES și a unei centrale depășite tehnologic. Cel puțin pentru centralele noi (minim două generații peste Fukushima) construite în zone ne-seismice problemele ar trebui să fie minime.

Nu la fel stau lucrurile cu proliferarea nucleară sau atacurile teroriste. Argumentul lui Stewart Brand, conform căruia marii consumatori potențiali de energie nucleară (SUA, UE, China, India) dețin oricum focoase nucleare are o anumită soliditate. Totuși un nou val de dezvoltare tehnologică în industria nucleară poate scădea prețul dezvoltării de armament la cote alarmant de mici.

Nu în ultimul rând energia nucleară are în acest moment probleme serioase de imagine. Mă risc totuși să afirm că ele nu vor schimba în mod fundamental ecuația. Da, opinia publică poate influența alegerile pe care le fac guvernele. Mai mult, câteva state care au simțit că își permit, au ales să limiteze energia nucleară. Dar rămân state cu rol fundamental în economia mondială care cred că o opțiune non-nucleară nu este pe masă (din punct de vedere economic sau ecologic). Și astfel, până la o revoluție industrială verde, vom ajunge să ne vedem pe noi înșine cam așa:

Andrei Tiut