Ion I. C. Brătianu

De curând PNL a împlinit 136 de ani iar domnii Tăriceanu și Patriciu își dispută indirect „adevăratul liberalism”. În acest timp diverse bloguri (Civitas inclusiv) dezbat subiectul iar din când în când se aude și de ruperea de tradiții – vorbă mare. Ce este însă „tradiția” unui grup? De regulă ceea ce în anumite cercuri sociologice s-ar numi „trecutul util” – suma de fapte și evenimente despre care am decis (mai mult sau mai puțin conștient) că ne sunt folositoare.

Ca să nu par că arăt cu degetul mă grăbesc să spun că utilizarea trecutului se poate face pe mai multe paliere de onorabilitate. Putem să o facem transparent și cinstit, asumând unele aspecte, renegând altele și, în general, recunoscând că timpurile nu au fost niciodată atât de simple pe cât ne-am dori. Sau putem să o facem ipocrit, idealizând personalitățile istorice și trecând sub tăcere iobăgia, sifilisul, holocaustul, preacurvia și dereglările mentale.

Înainte de a vedea ce putem folosi din trecutul PNL, sa ne uităm repede pe o listă a evenimentelor. Este un fel de privire din avion, așa că să mă scuze liberalii dacă mai scap vre-o nuanță.

În timpul revoluției de la ’48, (proto)liberalii sunt partida reformei, compusă în mod semnificativ din tineri feciori de boieri, adeseori masoni, dispuși, ba chiar dornici să renunțe la privilegiile de clasă în numele unui ideal superior.

După ajungerea la putere a lui Cuza, primul său ministru, liberalul Kogălniceanu face reforma agrară, prima mare re-distribuire de averi încălcând inevitabil proprietatea, separația dintre stat și biserică și, nu în ultimul rând, domnia legii. Din așa o combinație nu se putea ieși decât printr-o lovitură de stat, ceea ce au și făcut.

Apoi „monstruoasa” coaliție îl dă jos pe Cuza și aduce pe Carol, tot prin lovitură de stat.

Apoi, în 1907, răscoala este în înăbușită de liberalul Dimitrie Sturdza, după demisia pe motive de incompetență a guvernului conservator. Ce s-a întâmplat atunci nu știm cu exactitate, deoarece Carol se pare că a ordonat distrugerea documentelor. Dar estimările sunt de mii de morți.

În 1918, după încheierea războiului, Brătianu, în conivență cu Berthelot, invadează discret Transilvania, spre exasperarea nu doar a ungurilor, ci și a aliaților francezi. Exasperarea continuă când, la congresul de pace, același Brătianu se remarcă prin pozițiile sale antisemite. Și, ca să supere democratic pe toată lumea liberalii re-construiesc administrația Ardealului după model centralizat francez, altul decât cel așteptat de Partidul Național al lui Maniu.

În interbelic liberalii nu mai sunt partidul unei idei ci mai degrabă al unei clase, de aici protecționismul vamal practicat sub deviza „prin noi înșine”. Și, înainte de a sări peste perioada dictaturilor, merită amintit că România a avut întâmplători alegeri libere, dar niciodată organizate de … liberali.

După 1989 Radu Câmpeanu se remarcă prin metaforele plastice prin care susține în România modelul Balcerowicz; cine l-a văzut la televizor explicând cum se taie coada câinelui nu îl va uita niciodată. În scurt timp însă alianța cu puterea și interesanta idee de a-l propune pe rege ca președinte  aruncă PNL în ridicol și în afara Parlamentului. Între 1996-2000 liberalii re-aduși în Parlament și Guvern asistă prietenos la manevrele prin care partidul de stânga (PD) trage cu putere preșul de sub picioarele partidului de dreapta (PNȚ-CD). Apoi în anii guvernării Năstase, liberalii au din când în când accese populiste de stânga. După 2004 guvernul Tăriceanu face ceea ce ne putem aștepta să facă un partid de 20%: se aliază cu câte un drac pentru fiecare punte pe care e nevoie să o treacă. Și  dacă preferințele sale par să fi fost politicile de dreapta, nici politicile de stânga impuse de PSD în Parlament nu i se par insuportabile.

Din aceste evenimente am putea face o descriere comunistoidă a partidului însetat de putere, care nu ezită să apeleze la forță împotriva suveranului, parlamentului, țăranilor sau a armatei ungare în derută. Făcând asta ar însemna să nesocotim spiritul vremurilor. Abuzurile guvernelor liberale împotriva ancien regime sunt destul de banale în Europa și America de Sud. Iarăși, lipsa alegerilor libere și tentația de a trimite armate acolo unde este vid de putere sunt elemente destul de comune în istoria Balcanilor și nu numai. Cazul 1907 este o barbarie chiar și după standardele epocii, dar nu avem motive să credem că gruparea conservatoare ar fi reacționat mai prudent.

Util pentru PNL ar fi să utilizeze momentele istorice în care a fost înaintea timpurilor (sau cel puțin mai puternic decât ele) făcând și desfăcând regi și domnitori, redesenând harta Europei de Est vre-un avantaj militar covârșitor și creând consens între diversele curente ale clasei politice și societate. Fiind cel mai longeviv partid, aceste momente coincid în linii mari cu momentele esențiale ale României. Iar lecția acelor momente se întâmplă să fie valabilă și astăzi. Premierul Boc ar avea nevoie de mai bună focalizare ca să termine măcar unele din reformele pe care susține că le-a început; președintele Băsescu ar avea nevoie de mai multă creativitate în politica externă; iar clasa politică și societatea civilă ar avea nevoie de un dialog mai fertil între ele și mai ales cu societatea.

Este mult mai comod pentru susținătorii și detractorii PNL să vorbească despre un partid imaginar care a susținut dintotdeauna piața și libertatea individuală; problema lor este că un asemenea partid nu există. Iar problema noastră este că dialogul dus în acești termeni nu ne folosește prea mult.

Andrei Tiut