Se zice că adevărata putere într-o relație de dominare BDSM o are cel dominat și nu dominatorul. Aceasta deoarece într-o dominare „civilizată” cel biciuit și cel ce biciuie au agreat un cuvânt cheie care oprește totul. Să presupunem de exemplu că și dominatorul și dominatul găsesc plăcere în joc. Dacă durerea trece de un anumit prag dominatul va putea opri jocul, chiar dacă dominatorul rămâne nesatisfăcut.

În politica românescă putem spune ca biciul (mă rog, un bici) este în mâna opoziției intelectuale. Din când în când guvernul Ponta „cere” biciuire pentru că este rău și nu  îi păstrează în funcții pe oamenii domnului (dominus) Băsescu sau nu urmărește pildele imaginarului guvern al lui  MRU (vice-dominus) sau  – culmea obrăzniciei – dorește să îl trimită pe sclavul netrebnic Ponta la Bruxelles. Naughty.

Opoziția lovește fără greș cu biciul. Și, deși mai simulează, mânia sa este cel mai adesea sinceră. Tocmai intensitatea și sinceritatea mâniei asigură USL că nu sunt niște falsuri, ci au fost cu adevărat „răi”. Iar ei chiar doresc să fie „răi” – și să fie siguri că sunt. După lungile frustrări acumulate este rezonabil să presupunem că mai mulți lideri USL trăiesc un catharsis personal. Și că și mai mulți dorm seara liniștiți cu convingerea că au mai scăpat țara de unul-doi „politruci ai lui Băsescu”.

La fel de rezonabil este să presupunem și existență unui calcul politic rece. Eliminând public și spectacular unii dintre stâlpii (umani și instituționali) ai carismei lui Traian Băsescu USL satisface votul de negativ de la locale și cultivă continuitatea acestui vot negativ până la alegerile generale. Și, probabil, își construiește propria carismă.

Dacă ambele părți sunt „self-righteous” și găsesc plăcere în asta, important este de partea cui este puterea ultimă în cuplu. Cine poate spune stop-joc. Sper ca a devenit evident până acum că această putere stă la USL. Ca și un „bottom” într-un BDSM civilizat, USL nu a angajat în nici un moment vre-o resursă esențială. Personalități marcante în linia întâi sunt  puține, riscul de a pierde voturi (dacă joacă corect) rămâne scăzut iar instituțiile puse în discuție nu sunt fundamentale pentru exercitarea puterii. Pentru USL totul rămâne un joc de adulți, precticat cu pasiune, dar care nu impietează viața de zi cu zi.

De aceea butonul de oprire este la Putere: pentru că se pot opri fără să piardă. În momentul în care durerea devine mai intensă decât plăcerea Puterii îi este suficient să își marcheze câștigul și să oprească jocul. Odată jocul oprit zgomotul scade; cei cu biciul se repliază pe contributors.ro sau în altă parte; sunt triumfători dar și puțin frustrați (cei ce nu înțeleg jocul) și povestesc ce victorie fundamentală au repurtat. În acest timp, discret, pe seama lor, USL își construiește aproape gratuit  un brand de alianță rezonabilă și flexibilă.

Nu descurajez pe nimeni să protesteze pe Internet sau chiar în stradă. Dincolo de calcule și fantasme, o opoziție vocală este necesară la modul fundamental. Iar PDL este incapabil pe mai multe planuri să asume acest rol.

Dar seara când merg la culcare, satisfăcuți că au salvat și astăzi democrația, opozanții ar trebui să își închipuie că undeva, într-o cameră bine păzită, există un întrerupător a cărui simplă apăsare îi aduce la tăcere. Și că în fiecare seară Victor Ponta și Crin Antonescu (plus alți câțiva din cercul intim) se adună și mângăie acel buton întrebându-se unul pe altul dacă este momentul să îl apese sau pot să se mai abțină o zi.

Dacă opozanții vor nu doar plăcerea jocului de rol ci și putere (spre binele public, desigur) trebuie distrugă acel buton atrăgând USL în confruntări cu miză. Și ar fi bine pentru ei să o facă rapid, deoarece puterea de auto-control a USL (=rezistența la zgomot și durere) pare să crească cu fiecare săptămână.

Andrei Tiut