Pe un forum al unui blog susţinători şi oponenţi ai preşedintelui suspendat au ajuns la un surprinzător consens: acordul dintre USL şi SCMD nu este minuta unei lovituri de stat ci, o dovadă de prostie politică (în sensul că USL nu plănuia să ia în serios acel document şi de aceea nu s-a interesat ce semnează). Prostia USL este uneori o ipoteză seducătoare. Pare să explice, de exemplu, prestaţia de la Bruxelles şi, în plus ne face să ne simţim bine. Dar rămân ne-explicate alte fenomene. Spre exemplu momentul Johannis, adaptarea la Piaţa Universităţii sau chiar planificarea suspendării însăşi par semne de inteligenţă. Aşa că întrebarea rămâne în picioare: de ce se întâmplă aceste gafe?

O explicaţie ar fi că USL îşi permite. La adăpostul luptei împotriva lui Traian Băsescu electoratul USL este, cumva, mai iertător cu probleme „secundare” precum plagiatul sau SCMD.

O altă explicaţie ar fi că, într-un mediu politic stresant, chiar are sens să concentrezi eforturile pe acele ţinte care sunt susţinute unanim atât de militanţi cât şi de alegători partidelor. Iar concentrarea pe a numite teme poate duce la neglijarea altora. (Dacă sunteţi extrovertit(ă) s-ar putea să găsiţi mai greu de acceptat intuitiv o separare atât de drastică a priorităţilor; totuşi sunt destul de bine documentate asemenea comportamente printre decidenţii de diverse tipuri).

În sfârşit – şi aici intrăm în speculaţii – teama de ascultare a telefoanelor poate împinge la luarea deciziilor într-un cerc restrâns de oameni, care nu au neapărat timpul şi capacitatea necesare pentru a acoperi toate problemele.

Pe scurt, decizii reprezentative pentru USL şi importante pentru ţară sunt luate de un număr mic de politicieni care, inevitabil, nu au anvergura necesară pentru a acoperi toate temele dar care nu sunt nici în poziţia de a prelua din expertiza şi consultanţa altora. Mai rău, acest comportament este justificabil raţional şi profitabil electoral.

Susţinerea USL este foarte robustă, iar propaganda PDL nu pare să ignore acest lucru. De la insultele lui Sebastian Lăzăroiu la glorificarea celei mai mici dizidenţe în PNL (1, 2) se fac eforturi pentru a muta atenţia de la un fapt simplu: cea mai îndrăzneaţă mişcare parlamentară din istoria contemporană a partidelor a produs… zero re-alinieri politice şi electorale.

Iar disciplina nu este cu nimic mai scăzută în tabăra boicotului. Poate este chiar mai intensă. Dincolo de discursuri, suntem cu toţii supuşi tiraniei necesităţii şi votului raţional. Prizonieratul nostru a gripat societatea deschisă astfel încât părem a avea doar două opţiuni, ambele descrise mai mult în termeni de oameni decât de politici. Iar acest lucru este rău. Rău pentru noi, rău pentru politicieni, rău pentru democraţie.

Principalul motiv pentru care voi vota (DA) ţine de stabilizarea vieţii publice. Am spus deja că, din punctul meu de vedere Parlamentul a învins în această bătălie; votul nu poate decât să confirme această victorie. Dar dacă votez cu inima ne-îndoită, asta ţine şi de cele arătate mai sus: votând mă eliberez pe mine însumi. Şi, pe lângă mine, îi eliberez pe Crin, pe Ponta, pe colegul George, pe MRU, etc.

Nu toţi vor această libertate şi nu toţi vor beneficia egal de pe urma ei. Dar de pe 30 încolo eu sper să putem fi capabili să condiţionăm din nou sprijinul către candidaţii şi politicienii noştri.

Andrei Tiut