America în vâltoarea alegerilor şi cei doi elefanţi din colţul camerei 2

Barack Obama rostind un discurs in fat Adunarii Gnerale a ONU

Octavian Manea ne-a transmis de peste Ocean o corespondență – via Revista 22.

Săptămâna trecută, înaintea primei dezbateri oficiale dintre Obama şi Romney, în New York, pe scena Naţiunilor Unite, pre­mierul Israelului şi preşedintele SUA au avut, din nou, o confruntare simbolică. O lectură atentă a fiecărui discurs arată, încă o dată, cât de diferite sunt priorităţile celor doi protagonişti.

Pentru Netanyahu, urgenţa existenţială rămâne prevenirea unei bombe nucleare iraniene. Prin toate mijloacele necesare. „Pentru a înţelege cum va arăta lumea cu un Iran nuclear, imaginaţi-vă doar o Al-Qaeda cu o bombă nucleară.“ Mai mult, el a respins argumentele celor care cred că un Iran nuclear poate fi descurajat prin acelaşi mecanism de tipul „distrugerii reciproce asigurate“, care a funcţionat în timpul Războiului Rece, împotriva re­gi­mului sovietic.

Militanţii jihadişti se com­portă foarte diferit de marxiştii tradiţionali. Nu au existat atentatori sinucigaşi sovietici. Dimpotrivă, Iranul îi produce cu hoardele. Descurajarea a funcţionat împotriva sovieticilor, pentru că, de fiecare dată când au avut de ales între ideologie şi propria supravieţuire, ei au ales a doua variantă.

În esenţă, nu poţi să descurajezi un regim fanatic, pare să spună premierul israelian. Totodată, i-a ridiculizat pe cei care cred că un Iran nuclear ar încuraja o balanţă stabilă în re­giune. „Da, sigur. E ca şi cum ai spune că o Al Qaeda înarmată nuclear ar inaugura o eră a păcii universale.“

De cealaltă parte, deşi avertizează Teheranul să nu treacă Rubiconul, Obama este esenţial preocupat de cum să evite şi mai mult destabilizarea Orientului Mijlociu. El pare să spună că un nou război purtat în inima lumii musulmane nu poate să fie răspunsul de care avem nevoie astăzi. Deşi nu este o poziţie articulată public, cu subiect şi predicat, mesajele sale sugerează că un atac militar asupra Iranului nu doar că ar deturna ale­gerile americane, dar ar arunca întreaga re­giune în mijlocul tornadei perfecte. Unda de şoc va lovi în plin legitimitatea şi speranţele Primăverii Arabe. În cele din urmă, de câştigat vor avea numai radicalii, iar moderaţii vor fi marii perdanţi.

Obama şi-a construit întregul discurs, cu abilitate, în jurul imaginii lui Chris Stevens, am­basadorul căzut recent la datorie, în Libia. Era simbolul unui mod neconvenţional de a face diplomaţie (departe de spiritul „ambasadelor fortăreţe“ izolate de comunităţile pe care vor să le influenţeze):

Era vestit pentru plimbările pe care le făcea pe străzile oraşelor în care lucra – gustând din bucătăria locului, interacţionând cu cât mai mulţi oameni, dialogând în arabă şi ascultând întotdeuna cu un zâmbet larg. Chris Stevens întruchipa tot ce avea America mai bun. A construit poduri peste oceane şi culturi şi a crezut mereu că indivizii trebuie să fie liberi să-şi determine propriul destin şi să trăiască în libertate, demnitate şi jus­tiţie.

Mesajul lui Obama este că, în cele din urmă, ambasadorul Chris Stevens a fost victima unei bătălii care se dă astăzi în mijlocul lumii arabe, între moderaţi şi radicali. În vremuri tulburi, clivajele (dintre creştini şi musulmani, dintre suniţi şi şiiţi) redevin repere identitare oportune pentru consumul şi mobilizarea mulţimilor impulsive. În această atmosferă, ura faţă de America, faţă de Occident şi Israel se transformă într-o armă politică ideală. „Trebuie să ne asigurăm că viitorul nostru va fi determinat de oameni precum Chris Stevens, şi nu de ucigaşii săi“, a concluzionat Obama, de la tribuna Naţiunilor Unite.

Ceea ce s-a întâmplat cu câteva săptămâni în urmă pe străzile din Cairo şi Benghazi, prin asaltul mulţimilor asupra unor sim­boluri americane, nu este nici pe departe un accident, un protest ad-hoc. Totul indică o regie atent calculată, unde antia­me­ricanismul amplificat de filmul care defăima Islamul a jucat rolul unui catalizator la îndemână. În esenţă, asistăm la o luptă pentru putere, între salafiştii conservatori şi musulmanii moderaţi. După criteriile salafiştilor, până şi Frăţia din Egipt este, esenţialmente, mult prea conciliantă şi prea moderată.

Tot ce a urmat a avut rolul de a justifica o „propagandă a faptelor“, gândită special pentru a atrage atenţia asupra agendei şi cauzei salafiste. Filmul a fost doar scânteia care a aprins un mediu deja dominat de ură şi sete de răzbunare. Era nevoie doar de o ţintă. Iar ambasadorul american în Libia era victima per­fectă. Prin popularitatea astfel căpătată (prin pedepsirea păcătosului, în numele Islamului) se putea miza acum pe im­por­tante surse de finanţare, pe noi „recruţi“ şi, desigur, pe o nestăvilită promovare mediatică. Un sigur gest adusese o gru­pare de 100 de oameni în prim-planul conştiinţei globale, electrizând întreaga lume musulmană. Deveniseră, peste noapte, apărătorii Islamului. Până atunci, Primăvara Arabă fusese doar o poveste de succes, cu lumina reflectorului îndreptată exclusiv spre elementele moderate. Cel puţin în Libia, mesajul radical fusese decisiv marginalizat, după alegeri, prin triumful partidelor seculare. Islamul radical de orientare salafistă părea că pierduse com­petiţia. Cumva trebuia să revină.

Candidatul Republican Mitt Romney

Prin mesajul discursului său, Obama încearcă, de fapt, să pre­vină, să întârzie şi, totodată, să atragă atenţia asupra con­se­cin­ţelor nefaste pe care un atac is­raelian asupra Iranului le-ar putea avea asupra balanţei de putere dintre moderaţii şi radicalii lumii musulmane. Reputaţia şi puterea soft a Americii ar fi decisiv com­promise într-un moment în care impactul său strategic este mai necesar ca ni­cio­dată. Guvernele din Libia şi Egipt ar avea mâinile pe deplin legate. O colaborare cu Vestul ar deveni pentru acestea un risc im­posibil de asumat. „Orice şansă de a ajunge la o înţelegere în problema palestiniană va fi compromisă. Haosul va pune stăpânire pe străzile arabe. Oare mai poţi să fii preşedintele musulman al Egiptului şi, în acelaşi timp, proa­me­ri­can? Imposibil. Oare mai vrei să fii re­gele Iordaniei sau al Arabiei Saudite şi, totodată, să fii perceput ca fiind alături de Statele Unite? Foarte probabil că nu“, crede John Hulsman.

Pe de altă parte, însă, nu totul depinde de Israel. America preşedintelui Obama mai poate să facă ceva pentru a evita, în vi­itorul apropiat, o confruntare între Israel şi Iran. Totul depinde de credibilitatea ga­ranţiilor de securitate pe care SUA le oferă Israelului. Dar oare câtă încredere are Is­raelul în garanţiile americane? Ce vede Israelul când priveşte spre America? O mulţime de angajamente globale în contextul unei datorii uriaşe – 16.000 de miliarde de dolari; o dezangajare treptată din Europa, din Orientul Mijlociu şi rebalansarea spre Asia. În plus, se vorbeşte de restructurarea masivă a bugetului Pentagonului, deşi s-au programat deja tăieri de 900 de miliarde de dolari, eşalonate pe următorii 10 ani.

Însă, ceea ce, foarte probabil, îi pune şi mai mult pe gânduri pe israelieni este anunţata „sechestrare bugetară“, care ar urma să devină activă la începutul anului viitor. Şi nici Administraţia Obama, nici Congresul nu au reuşit să rezolve această problemă. În plus, niciunul dintre candidaţii la preşedinţie nu pare să ofere o soluţie. Dacă lucrurile vor continua netulburate, bugetul Pentagonului va fi tăiat cu încă 600 de miliarde de dolari. Re­zultatul? „Ar crea o armată americană foarte asemănătoare unui tigru de hârtie căreia îi va fi imposibil să facă faţă potenţialilor adversari. În fapt, este o invitaţie la agresiune“, a declarat însuşi secretarul Apărării, Leon Panetta. Şi toate aceste semnale rezonează profund la Teheran, la Tel-Aviv, în Europa, dar şi în Extremul Orient. În discursul său de la ONU, Netanyahu cerea enunţarea unui „termen limită“ credibil pentru a opri Iranul. Două au fost exemplele sale favorite: Tratatul NATO (prin articolul 5, al muschetarilor) şi criza rachetelor. Succesul lor a depins nu doar de voinţa de a folosi puterea militară americană, ci şi de credibilitatea acesteia în faţa adversarului. Astăzi, criza bugetară a Pentagonului ridică numai semne de întrebare.

Mai mult, structural, sistemul politic american de astăzi nu este deloc favorabil încurajării unui compromis. Ba, dimpotrivă. Polarizarea şi izolarea în ghetouri ideologice este regula zilei. În Washington, bipartizanatul a devenit o specie pe cale de dispariţie, o relicvă istorică: „Reconstituirea centrului moderat, bipartizan, internaţionalist, alt­fel fundamentul politicii externe americane de la Roosvelt la Clinton, pare im­posibilă. Acest centru politic este acum mort“, constata, recent, profesorul Charles Kupchan, de la Universitatea Georgetown. Exact acelaşi lucru îl preocupa şi pe Robert Gates, poate cel mai de succes ma­nager al Departamentului Apărării: „Ne-am pierdut capacitatea de a executa până şi cele mai elementare responsabilităţi guvernamentale. Centrul moderat, fundaţia sistemului nostru politic, nu mai rezistă. Moderaţia a devenit echi­valentă cu lipsa principiilor. Compromisul înseamnă a te vinde. Exact când ţara are nevoie de mai multă predictibilitate, de mai mult consens şi, mai presus de toate, de disponibilitatea de a ajunge la o cale de mijloc, noi ne îndreptăm în direcţia opusă“, observa Gates, în urmă cu două săptămâni.

Aşadar, ce va face Israelul? Va aştepta rezultatul alegerilor din noiembrie?

Octavian Manea

Anunțuri

2 comments

  1. Pingback: Alegeri in SUA… « Motanul Incaltat

  2. nu shtiu daca Israelul isi permite. Daca iese iar Obama – vor fi sacrificati pt interesul lui „direct” de a avea pace in Mid-East.
    Desi daca se intimpla asta Obama isi pierde toti aliatii occidentali.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s