Finlandizarea Asiei de Est? 3

Preşedintele SUA Barack Obama discuta cu Preşedintele RP Chineză Hu Jintao in timpul summitului G-20 de la Pittsburgh, 2009. Author Peter Souza, White House.

O privire asupra unei dezbateri fundamentale

Preluăm, cu permisiunea autorului, articolul lui Octavian Manea din Revista 22 în care ia pulsul unei dezbateri aprinse şi extrem de actuale cu privire la viitorul relaţiilor sino-americane.

Este aceasta o Chină bismarckiană, care se va extinde într-atât, încât va rămâne apoi mulţumită în noile sale graniţe remodelate? Sau este o Chină wilhelmiană, predispusă, prudent la început, dar apoi din ce în ce mai agresiv, către propria sa versiune de Weltpolitik (expansiune globală)?, se întreabă profesorul Paul Kennedy de la Universitatea Yale.

În ultimii 75 de ani, oceanele şi spaţiul de deasupra lor se aflaseră sub supremaţia Flotei Navale a Statelor Unite. Mobilitatea fără egal deţinută pe mare, în aer şi sub apă, capacitatea de a-şi proiecta puterea rapid şi decisiv oriunde în lume îi conferiseră Americii o influenţă lipsită de rival. Şi totuşi, toate acestea vor fi devenit istorie în 2015, când portavionul USS George Washington a fost trimis pe fundul Mării Chinei de Est. Mai mult de 4.000 dintre membrii echipajului au pierit atunci. Incidentul nu a semnalat doar o răsturnare a balanţei de putere din Asia, ci şi zorii unei ordini noi, o ordine în care Beijingul înlocuia treptat Statele Unite.

Fragmentul de mai sus ar putea deveni secvenţa unui viitor succes de boxoffice – Un Pearl Harbor de secol XXI. Aşa începe un articol semnat de comandorul James Kraska, intitulat sugestiv Cum au pierdut Statele Unite războiul naval din 2015 şi publicat, anul trecut, pe celălalt mal al Atlanticului. Cum era de aşteptat, articolul a generat controverse profunde. Dar, dincolo de scenariul senzaţionalist, utilitatea demersului său constă însă în faptul că plasează în lumina reflectorului tendinţe care ar putea modifica decisiv peisajul strategic din Extremul Orient. Mai mult, articolul lui Kraska  scoate în evidenţă o amplă dezbatere care se deşfăşoară acum în Statele Unite. Este şi ceea ce îşi propune articolul de faţă-o introducere succintă în această dezbatere, altfel de mare interes pentru spaţiul euroatlantic.

Bunăstarea economică acumulată în ultimele două decenii de către China a permis acesteia să investească masiv în dezvoltarea de tehnologie militară. În timp, consecinţele geopolitice ale avansului său tehnologic s-ar putea dovedi de-a dreptul „revoluţionare“ pentru statu-quo-ul regional. Chiar la sfârşitul săptămânii trecute, mai precis, vineri 6 august, o ştire venită pe fluxul Associeted Press (AP) părea să confirme temerile „avant la lettre“ ale comandorului James Kraska. Articolul AP prezenta profilul unei rachete convenţionale Dong Feng 21D, botezată deja în jargonul militar drept „ucigaşul de portavioane“, şi care ar putea să lovească la o distanţă de până la 1.500 de km.

Analiştii estimează că, perfecţionată, o astfel de tehnologie ar putea să schimbe regulile jocului în regiune. Marea Chinei de Sud şi, în general, apele din apropierea litoralului chinez, inclusiv cele internaţionale, s-ar putea transforma într-o zonă inaccesibilă („a no-go area“) pentru portavioanele americane. Probabil că, în timp, primul vizat de aceste evoluţii tehnologice este Taiwanul (pe care Beijingul îl consideră teritoriu chinez). În trecut, supremaţia navală americană era suficientă pentru a transmite Beijingului un foarte puternic mesaj de PR: „să nu îndrăzniţi nici măcar să strănutaţi“ spre Taipei, pentru că, mai întâi, va trebui să treceţi de noi. Un mesaj perfect valabil la jumătatea anilor ’90. În 1995/1996, când Beijingul a lansat câteva salve de rachete în direcţia Taiwanului, portavionul USS Nimitz şi-a făcut imediat apariţia în strâmtoarea Taiwan „convingând“ China să renunţe la exerciţiul său de diplomaţie coercitivă. Dar, atunci, portavioanele americane erau invulnerabile, emblema unei supremaţii navale confortabile şi fără rival.

Cu totul altfel stau lucrurile astăzi. În numai 10 ani, chinezii dezvoltaseră deja submarine care puteau să apară „nedectate“ în perimetrul imediat al portavioanelor SUA din Pacific. Astăzi, capacităţile antiacces ale Chinei (rachete balistice, rachete de croazieră anti-navă sau submarine) pot ameninţa serios toată infrastructura de descurajare a SUA din regiune, inclusiv bazele pivot din Guam şi Okinawa, pe care se sprijină întreaga prezenţă americană din Extremul Orient. „Navele SUA au fost doar de două ori atât de vulnerabile – în faţa japonezilor în cel de-al doilea râzboi mondial şi în faţa bombardierelor sovietice în timpul Războiului Rece“, a declarat pentru AP, Toshi Yoshihara, profesor la U.S. Naval War College. Beijingul şi-a învăţat bine lecţia de la jumătatea anilor ‘90, când a înţeles că nu poate concura cu America într-un meci convenţional şi câştiga. Astfel că a adoptat o logică asimetrică, „insurgentă“, investind masiv în capacităţi care cultivau în sine un avantaj comparativ, dar întotdeauna speculând vulnerabilităţile adversarului.

Această filosofie de apărare semnalează însă un discernământ strategic aparte, a cărui ţintă rămâne anularea supremaţiei deţinute de SUA în Pacific. Pe termen lung, ambiţiile Beijingului par să developeze intenţia de a ţine fizic la distanţă America de o virtuală „străinătate apropiată“ chineză, impunând, de facto, o sferă privilegiată de interese geopolitice. Un prim perimetru vital pare să fie Marea Chinei de Sud (revendicată ca parte din zona economică exclusivă a Chinei). Apoi, acesta s-ar putea extinde, nu prin război, ci prin „victorii lipsite de sânge“: „convingând Seulul, Taipeiul şi Tokyo că, pe fondul noului raport de putere, acestea ar trebui să reconcilieze interesele Chinei, reducând legăturile cu Statele Unite. Pe scurt, succesul Chinei în acest demers ar putea conduce la finlandizarea Asiei de Est (statele mici îşi vor conserva suveranitatea naţională în timp ce politica lor externă va fi reconciliată cu interesele noii puteri dominante)“, consideră Andrew Krepinevich, un prestigios analist de politici de apărăre.

Revista 22 a solicitat opinia a doi reputaţi experţi asupra consecinţelor geopolitice ale ascensiunii Chinei.

Viitoarea competiţie pentru Marea Chinei de Sud

Abraham Denmark, Center for New American Security: Marea Chinei de Sud se poate transforma într-o Fulda Gap a secolului XXI. Ar putea fi o combinaţie între ceea ce a fost în trecut Mediterana şi Pasul Fulda, care despărţea Germania de Vest de cea din Est (un punct extrem de sesibil în logica Războiului Rece, pentru că, foarte probabil, pe aici s-ar fi desfăşurat o eventuală invazie a tancurilor sovietice): pe de o parte, un major centru economic şi comercial, un punct de interacţiune între civilizaţii; pe de altă parte, regiunea ar putea avea cam acelaşi rol simbolic pe care l-a jucat Germania în timpului Războiului Rece. Dacă Statele Unite, China şi celelalte puteri vor reuşi să coexiste, să colaboreze împreună pentru securizarea rutelor maritime, Marea Chinei de Sud va fi o regiune extrem de dinamică. Dacă, dimpotrivă, se va îndrepta în direcţia opusă, Marea Chinei de Sud va deveni teatrul principal al unei competiţii şi rivalităţi navale fără precedent.

1914 reloaded?

Christopher Layne, George Bush School of Government and Public Service: Oricine este interesat de interacţiunea dintre SUA şi China ca mari puteri ar trebui să recitească cele două memorandumuri britanice din 1907, care descriu ascensiunea Germaniei, ca putere emergentă. Primul, redactat de lordul Sanderson, concluziona că motivul profund pentru care germanii concurează împotriva Imperiului Britanic ţine de percepţia acestora, care vedeau în Londra un imperiu puternic, prea puţin interesat de reconcilierea ascensiunii lor. Al doilea, redactat de Sir Eyre Crowe, constata sec că germanii sunt lacomi şi nebuni după putere şi că ar fi o prostie să se accepte presiunile lor. Astăzi, observăm cam aceleaşi ingrediente care, atunci, au contribuit la atmosfera, care, ulterior, a precipitat furtuna din 1914: rivalitate navală, o competiţie pentru controlul resurselor, foamea chinezilor pentru a fi recunoscuţi ca egalii americanilor, dorinţa de avea acelaşi status şi prestigiu pe care SUA îl deţin în organizaţiile internaţionale. Cam la asta se reducea şi rivalitatea anglo-americană înainte de 1914. Consider această analogie ca fiind foarte convingătoare: o Chină emergentă ar putea urma traiectoria Germaniei wilhelmiene.

Octavian Manea

Anunțuri

3 comments

  1. Pingback: Tweets that mention Finlandizarea Asiei de Est? « -- Topsy.com

  2. Foarte interesant articolul, si sunt de acord cu ideea de ascensiune a Chinei in mod asemanator cu Germania bismarkiana si wilhelmina (foarte seducatoare ideea dealtfel:D). Totusi, cred ca o racheta, fie ea cea mai sofisticata, nu poate conferi decat un avantaj tactic (un mic reminder ar fi rachetele Exocet ale argentinienilor in timpul razboiului din Falklands). Amenintarea unei rachete duce automat la countermeasures, si o intarire a prezentei SUA in zona respectiva.
    Cu toate acestea, cred ca o atitudine de reconciliere a intereselor Chinei in zona precizata in articol, reconciliere marunta, care sa gadile orgoliul chinezilor dar sa nu le ofere nimic in ceea ce priveste Taiwanul, ar putea aduce beneficii tuturor partilor

  3. @Otto
    Am stat si m-am mai gandit dupa dialogul nostru de pe mail.
    Nu cred ca avem de-a face cu o finlandizare, ci cu o rivalitate incipienta. Paralela cu Germania Wilhelmiana este utila, dar in acelasi timp inselatoare. Este utila in sensul in care exista o anumita nemultumire a elitelor o politice chineze fata de actuala „ordine” a sistemului international, o anumita insecuritate, o sete de resurse pentru a asigura cresterea economica si supravietuirea regimului, fervoarea nationalista si dorinta probabil de a ordona relatiile internationale . Pe de alta parte Germania din 1907-1914 era o mare putere, cu vadite tendinte hegemonice, in timp ce China din 2010 este o putere in ascensiune, inca o potentialitate, si cu slabiciuni pe care Germania Wilhelmiana nu le avea. Nu trebuie uitat ca lipsesc aliantele antagonice, China nu o are o politica externa agresiva si nu s-a autoizolat diplomatic cum a reusit Germania in perioada 1907-1914. Nu trebuie uitat faptul ca ascensiunea Chinei trezeste suspiciuni la nivel regional in Vietnam, Singapore, Coreea, Malaezia, Filipine, si Japonia – vezi disputele privind trasare granitelor maritime – Insulele Spratly, Insulele Paracel. Nu trebuie uitat ca la un moment dat o parte din statele moderne independente din Asia de Sud Est au fost la un moment dat tributare Chinei imperiale – iar reintoarcerea la o relatie de subordonar de tipul sfera de influenta exclusiva coroborat cu prezenta etnicilor chinezi in numar mare, nu este o perspectiva imbucuratoare pentru aceste state. SUA este vazuta deci de puterile minore din Asia de SE ca un balansator al Chinei si vor incerca mentinerea ei in regiune. Si mai este un factor ce nu trebuie neglijat – India, care este si ea aprehensiva in privinta Chinei. Deci o miscare agresiva a Chinei in viitorul apropiat, nu neaparat, in sensul descris de Kraska, poate genera o mega coalitie balansatoare. Este o realitate de care cred ca Beijingul e constient. In acelasi timp SUA nu pare a fi tentata sa abandoneze Asia, dimpotriva.

    Din pct de vedere militar sunt de acord cu Bamse. Cu un sistem de arme nu se face primavara. Strict tehnic sa utilizezi o racheta balistica ptr a distruge o tinta in miscare este o provocare extrema. Da focosul este manevrier si poate insela sistemele anti-balistice, dar nu a fost testat ca lumea, si am semne de intrebare ca poate manevra sa evite un SM-3 si in acelasi timp sa urmareasca o tinta mobila si manevriera. In plus baza fixa deschisa de curand de China este vulnerabila la atacurile venite din Diego Garcia cu bombardiere B-2. Nu mai vorbesc de atacarea satelitilor care asigura ghidarea acestor rachete si urmarirea grupurilor de portavioane. Cele mai periculoase in schimb mi se par lansatoarele mobile, si singura solutia viabila impotriva lor mi se pare a fi construirea de distrugatoare Aegis echipate cu rachete SM-3 IB (disponibile chiar din 2015). Nu trebuie uitat un lucru – tipul acesta de amenintare asimetrica a fost incercat si de URSS – sovieticii incercau sa distruga grupurile americane de portavioane americana cu aviatia strategica si submarine nucleare echipate cu rachete de croaziera. Este un joc oarecum cunoscut de catre SUA. Insa sunt oarecum ingrijorat de cum va evolua ca numar si dotare marina SUA, sunt momentan niste evolutii ingrijoratoare. O amenintare imediata si reala, si poate chiar mai eficienta mi se pare crestere flotei de submarine diesel electrice si nucleare a Chinei. Un scenariu cu un portavion atacat de un submarin mi se pare mai fiabil.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s